„Ierbarul” lui Radu Afrim: alternanțe între teatru și poezie, între natură umană și vegetală
https://www.ziarulmetropolis.ro/ierbarul-lui-radu-afrim-alternante-intre-teatru-si-poezie-intre-natura-umana-si-vegetala/

În desişul reţelelor sociale, ne conectăm tot mai puţin cu mediul înconjurător, şi tot mai mult la internet. Să te lipeşti de natură e o chestiune şi de sensibilitate, şi de vârstă, şi de nostalgii pe care fie le cultivi, fie nu.

Un articol de Raluca Cîrciumaru|8 decembrie 2022

Iar generațiilor tinere nu li s-au insuflat aceleași rădăcini puternice, lucru care, totuși, le pot elibera și le dezleagă de anumite prejudecăți, de norme societale periculoase, de clișee. Și, din această opoziție periculoasă dintre tehnologie și natură, dintre nou și vechi, se pot emite multe concluzii doctrinare, care au fost, totuși, ocolite cu brio (adesea subversiv) de montarea „Ierbar” de la Teatrul Național Târgu Mureș.

Spectacolul în regia lui Radu Afrim știe că nu este o competiție între cine recunoaște primul care frunză a căzut din ce soi de pom. Și, de aceea, nu se lasă în capcana războiului generațional, ci îl transformă într-un cot dat în glumă și cu afecțiune, unor puști care ar fi, probabil, mai interesați de plante, sau de citit, sau – de ce nu? – de teatru, dacă intrarea ar fi la fel de liberă ca în grădina prezentată pe scenă.

Poezia și naivitatea nesfârșite ale textului sunt alternate cu stridențe intenționate și mici perversități utile pentru dinamizare. Acest lirism este materia primă a „Ierbarului”, provenit deopotrivă din volumul de poezie semnat de Simona Popescu, „Cartea plantelor și animalelor”, și din sensibilitatea artistică a lui Radu Afrim, potențată din ce în ce mai inspirat și mai așezat în perioada recentă. În mod caracteristic și necesar, superficialitățile caricaturizate scot și mai pronunțat la iveală, fără tezism învechit, câteva idei inedite despre aprofundarea vieții prin natură.

„Ierbar” este un vlăstar aproape versificat, pus la încolțit în teatru – și este un pariu interesant, care testează limitele a ceea ce funcționează pe scenă. În cadrul îmbietor și aproape mitic al naturii, cucerește estetic publicul din primul moment, face referințe fresh și fuge de conformism. Conflictul blând dintre generații mimează o oarecare acțiune în această plantare convenabilă a personajelor pestrițe pe scenă, ceea ce face din montarea de la Naționalul de la Târgu Mureș, o rețetă dramatică viabilă, deși pe-alocuri sedentară (oricâtă coregrafie ar fi pompată în interludii). Poate că singurul amendament real este durata, care dilată prea mult derularea spectacolului și care lasă loc de prea multe finaluri false și prea multe concluzii individuale, care, în loc să esențializeze, despică în patru firul acțiunii și îi pierde urma.

Are Radu Afrim o cochetărie, o actualitate viscerală în felul în care traduce viața în teatru, concentrându-se în principal pe cea dintâi, și doar mai apoi pe forma ei mimetică. În fapt, poate că meritul principal al regizorului în această montare (pe lângă jonglatul milimetric între lirism și sensibilitate, și bășcălie și realitate neșlefuită, uneori dusă spre grotesc) este tocmai capacitatea de a aduce teatrul mai aproape de momentul prezent, în loc de a distorsiona și cenzura momentul prezent până se potrivește în șablonul steril al scenei. În toată maimuțăreala, în mecanica gesturilor și, uneori, a cuvintelor, se află o mușcătură zdravănă și satirică din tot ceea ce înseamnă natură și convenție umană. Dar asta nu numai în „Ierbar”, care, dintre caricaturizările și parodiile tăioase, este una dintre cele temperate și mai indulgente.

În ciuda monoloagelor pline de simțăminte și cu livrare bine țintită mai de fiecare dată, actorii servesc doar drept tulpini care ridică și alimentează universul scenografic, de această dată floarea spectacolului și meritul principal al montării. Decorul, asemeni laitmotivului floral, devine el însuși parte integrată din punerea în scenă de la Târgu Mureș, iar cultul grădinii face din aceasta un aproape personaj, prezent de la prima silabă la ultima. Irina Moscu aduce la viață, într-un paradox al plasticului și butaforiei, un ecosistem care mai că pulsează, și mai are puțin și începe să crească sub ochii spectatorilor. Ironia mezanplasului este șarmantă, iar efectul este profund verosimil. Mai mult, light design-ul lui Cristian Niculescu imită o serie de lumini naturale care potențează și realmente elevează frumusețea oazei dintre ștăngi (sau, dacă mergem pe convenție, dintre betoane).

În ceea ce privește proiecțiile din fundaluri, ele sunt un hit and miss, chiar și contextualizate ca murale pe un zid, dând impresia apăsătoare de prezentare în Powerpoint sau cameră de supraveghere dezvăluitoare de extratext (nu neapărat în mod necesar sau care să îmbogățească experiența de asimilare a spectacolului). Cu toate acestea, chiar dacă sunt stângace în mare măsură, și chiar dacă uneori pot deveni pleonastice, există câteva momente în spectacol în care filmările oferă o dublă perspectivă diferită de 2D-ul teatrului, uneori creând un efect inedit. Devine, totuși, crispantă alăturarea unor imagini înregistrate cu natura cea adevărată, cu aceiași actori pe care îi vedem pe scenă, tăvălindu-se, de această dată, prin frunze reale. Prin urmare, se poate să nu merite sacrificată stilistica punerii în scenă doar pentru acele câteva secvențe punctate bine.

Nicu Mihoc (Viorel) păstrează ordinea în grădină, cu o autoritate caldă și alură de Prospero șmecheraș și acordat la prezent prin vitalitatea a ceea ce îl înconjoară (tineri și plante). În calitatea sa de romantic și de povestitor, provenită dintr-un timbru bine cultivat și o candoare paternă latentă, contrapuncte reușite sunt tocmai rupturile din monoloage, care taie ritmul liric și ancorează spectacolul în lumesc („Ies și eu 5 minute la o țigară”). Englezismele sunt o tușă excelentă, tongue-in-cheek, care refuză categoric orice potecă bătătorită și clișeizată de raport între vârste. Deși nu are cont de Facebook, Viorel este cool, organizează silent garden parties și își ține universul în mână cu farmec cules din umor și din pasiune, amândouă neobosite. În fapt, prezențele proaspete, forfota, fotosinteza și liniștea conținută a spațiului îi țin vioi și tineri pe amândoi „bunicii” florilor, ei înșiși aflați într-o fabulă a coexistenței și armoniei între două identități naționale, între două ideologii politice și, în sfârșit, între doi oameni uniți de acest drag de verziș.

La rândul său, Berekméri Katalin (Róza) are atâta energie, împăcare și vioiciune de clopoțel încât parcă face parte din flora locului. Topește ludicul în sensibil și, cu aproape fiecare intervenție, rezumă cele două alterități principale ale montării, fără să fie nevoie să oscileze sau să facă schimb între ele. Din punct de vedere al construcției personajelor, cei mai bine serviți sunt, cu siguranță, proprietarii: cu partituri înalte și zdravene ca arborii, neașteptate și doldora de contradicții, pe care le aduc la împlinire cu iscusință și căldură. Devine evident că întreaga grădină, cu sere și amintiri cu tot, este ierbarul celor doi, un muzeu verde și viu.

Cuplul matur (Elena Purea și Theo Marton) reușește să atingă esența a doi închipuiți care încep să simtă trecerea timpului, pe care îi prinde melancolia din urmă, și care încearcă să facă din acest lucru poezie. Sunt formali cât trebuie, deja simt amenințarea sentimentalismelor, și joacă acest prag al vârstelor cu duioșie și, pe-alocuri, voit antipatici. Aceștia redescoperă spațiul care le-a marcat copilăria, se redescoperă unul pe celălalt, și, în final, fiecare pe sine. Universul vegetal pune timpul într-un ghiveci și îl face să înflorească în toate părțile, să nu se mai grăbească atât de tare și, nu în ultimul rând, să închidă distanța dintre copilărie și prezent, și să întoarcă înapoi sentimente, lecturi și legături.

În ceea ce îl privește pe Alex Stoicescu (Darius), acest copil al florilor și al tuturor celor care au grijă și iubesc florile, nu este exploatată până la capăt problematica orfanului, ceea ce poate fi o încercare de a nu îngreuna textul, de a-l lăsa sălbatic și naiv, și puțin în bătaia liberă a vântului. Cu un traseu inițiatic ușor neverosimil și neconcludent, deși ar fi fost de așteptat ca în el să se găsească cele mai spectaculoase schimbări și cele mai valoroase revelații, Darius agață fete mai mari de pe chat pe bandă rulantă, bea o Cola și fumează iarbă cu Róza (care este cel mai apropiat reper pe care îl are de o figură maternă), este tachinat și răsfățat, se grăbește să se însoare – cu o seriozitate pe care o găsești numai în jocuri de copii –, își îngroapă pisica, și, în toate acestea, este o pâlnie de dinamism și afecțiune, dar nu și un acumulator de trăiri. Acestea sunt bifate strategic, dar nu conținute și nici filtrate pe deplinătate încă.

Chiar dacă unele dintre componentele „Ierbarului” nu au suficiente petale sau au stat prea puțin timp la presat, este o colecție realmente frumoasă și plină de înțelesuri – din când în când surprinzătoare și constant inspirată – de gânduri pure și esențializate despre viață, de insight-uri despre memorie și speranță, și de ansambluri vizuale dezarmante. În acest chip, pornind de la poeziile Simonei Popescu, Radu Afrim reușește să formuleze o odă dramatică despre ofilire, regenerare, prospețime și percepție, cu mijloace spectaculare bogate, mereu spontaneitate și admirație pentru viu.



26
/04
/24

Centrul Național al Dansului București (CNDB) anunță programul de spectacole pentru luna mai. Unul dintre evenimentele importante ale lunii este premiera spectacolului de dans contemporan Memetics, în coregrafia lui Sergiu Diță, urmată de trei producții CNDB – BLOT, Bodies on The Line, Patosfera și de Miercurea Lejeră, un proiect care prezintă pe scenă idei unice și irepetabile într-o formă performativă.

25
/04
/24

Asociația Culturală Control N dă startul înscrierilor la a treia ediție a New Draft. Rezidența de dezvoltare de scenarii dedicată proiectelor din România și Republica Moldova se adresează regizorilor și scenariștilor, proaspeților absolvenți de facultăți de profil și autorilor din medii conexe, cu proiecte în faza de început.

25
/04
/24

Cea de-a treia ediție din România a competiției de pictură live Art Battle va avea loc pe 27 aprilie, la Palatul Bragadiru din București (Calea Rahovei nr. 147-153) aducând în fața publicului atât concursul contra cronometru care aduce publicul în fața procesului de creație, alături de re-LEAF, o ediție de "interior" a târgului de artă contemporană LEAF (Limited Edition Art Fair) eveniment organizat de Galeria Celula de Artă în parteneriat cu Săfițicuminți. Biletele pentru public sunt disponibile pe LiveTickets.

24
/04
/24

O nouă traducere din opera lui Paul Auster, unul dintre cei mai spectaculoși și inventivi scriitori ai Americii, a cărui operă a fost publicată în mai mult de patruzeci de limbi, a ajuns de curând în librăriile fizice și online din întreaga țară.

22
/04
/24

6 manageri și 30 de ghizi și muzeografi din toată țara au participat la Râșnov la două sesiuni de training pentru dezvoltarea abilităților de gestionare și management strategic al obiectivelor de patrimoniu istoric, documentarea istorică, interpretarea informațiilor, comunicarea și interacțiunea directă cu publicul vizitator.

22
/04
/24

460 de ani se împlinesc pe 23 aprilie de la nașterea celui considerat cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor. Multe povești și multe legende au circulat despre el în tot acest timp.