„Corespondenţe” de la Teatrul Metropolis este o producţie româno-franceză, cu dublă cetăţenie, şi o demonstraţie mamut a teatrului ca etapă de lucru, ca limbaj universal şi ca conglomerat de întâlniri.
Un articol de Raluca Cîrciumaru|11 ianuarie 2024
Sub forma unui proiect în trei faze, la care s-a repetat franțuzește, în șase săptămâni de lucru neconsecutive, „Corespondențe” a facilitat întâlnirea masteranzilor în Arta Actorului de la UNATC București (acum anul II) atât cu regizorul Eugen Jebeleanu și autorul dramatic Yann Verbugh, cât și cu studenții École Supérieure d’Art Dramatique de Paris, într-un schimb de experiență pe coordonatele București-Paris. De două ori la Paris, o dată la UNATC, de multe ori prin corespondență scrisă și, în final, la Teatrul Metropolis, laboratorul teatral a început în luna martie a anului trecut și a culminat la final de noiembrie, într-un spectacol amplu, cu regim special și structură variabilă.
„Corespondențe” a fost prilejul unui dialog între studenții UNATC-ului și cei de la ESAD Paris, al unui dialog între două dintre cele mai recente texte de spectacol ale echipei Jebeleanu-Verbugh, remixate („Am avut o livadă” de la Teatrul Odeon, și „La Ronde”, montat la Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe). Acest schimb continuu de energie a reușit să sfideze barierele de limbă, să topească diferențe culturale și să prezinte un raport emoționant și viu, stângaci, și diform, și în plină vână a felului în care s-a derulat experiența atelierelor.
Nu știu când să fi fost atât de animată, de plină, de proaspătă scena Teatrului Metropolis ca la reprezentațiile de pe 24 și 25 noiembrie 2023 – premierele și, probabil, singurele două seri în care spectacolul s-a jucat în formulă completă, deopotrivă cu actorii români și cu cei francezi prezenți fizic. Sentimentul de eveniment, de experiment jucat la scenă deschisă a schimbat aerul în întreaga clădire, semn că se întâmplă lucruri antrenante când înghesui atât entuziasm și atâta electricitate într-o singură producție.
You killed the theatre
Primul impact este energetic; pulsul colectivului se simte ca pe stadion. Elanul celor două trupe face scândura să vibreze în toate limbile – română, franceză, o engleză work-in-progress (caracteristică unui astfel de proiect), onomatopee, beatbox, muzică, mișcare. Soluțiile propuse de Eugen Jebeleanu sunt la intersecția seducătoare dintre teatralitate și necesitate, drese din pix cu un farmec, un ritm și un umor deja recognoscibile.
Actorii rămân permanent în priză, chiar și atunci când nu sunt implicați individual în scenă: schimbă păreri, construiesc imagini, redefinesc convenții teatrale. Sunt și cor, și decor, și amplificator de trăiri. Scenele și regulile jocului se reînnoiesc succesiv – instrumente folosite abil, spectacular. Toate corpurile în lumina reflectorului (și oameni, și obiecte) sunt întrebuințate și consumate atât mulțumită imaginarului regizoral, cât și din improvizațiile actorilor.
Scena de înmormântare a teatrului este un mod excelent de a-ți lua peste picior propriile melodrame și propria artă – cu priveghi, cu bocete și doine de jale. La fel de bine funcționează grupul în postura de a ține ritmul exercițiului dintre doi colegi, cu observații de regizor, ghidaje de tipul „Text”, „Hai” sau „Nu ieși de pe covor”. La nivel de autenticitate și sinteză a stadiului în care „Corespondențe” se afla în noiembrie, spectacolul nu poate decât să câștige din astfel de „peticeli”. Din toți porii se strigă „ăștia suntem”.
Într-o suită de exerciții tip AB, delimitate doar de schimbările de actori și de limba în care aceștia interpretează, se disting – mai puțin importante – două fire narative principale pe care, dacă vii cu temele făcute, le recunoști din portofoliul celor doi autori ai conceptului. Simpatică și împlinită pe-alocuri reîntoarcerea la texte deja lucrate și explorate (în variante extensive), și disponibilitatea de a le transforma în mici experimente.
Nu știu în ce măsură este dreaptă față de actorii din „Corespondențe” această reciclare de text într-un context fără cursivitatea, fără contextul și fără scenografia unei montări integrale. Acest lucru poate încurca în momentul în care spectatorul recunoaște secvențele și începe să facă comparații; iar dacă recunoști secvențele, inevitabil îți răsună și originalele în cap. Totuși, cu tot cu amintirea unui „La Ronde” furtunos și a unei rescrieri ascuțite a „Livezii de vișini”, momentele conturate nu se simt redundante – cel puțin nu la început.
Nu scena asta vreau s-o joc cu tine. Hai s-o luăm de la capăt
Chiar și așa, fragmentele originale s-au decupat cu brio. Vorbind despre solidaritate și empatie, despre lipsa de autenticitate din frica de a nu fi exclus sau marginalizat, despre setea de like-uri, dorința de apartenență și, gen, despre cum e să fii tânăr. Colajul, mai ales în măsura în care e dublat de un simț al umorului actual, relevă o înșiruire de gânduri cu rezonanță pentru generația Z (și nu numai). Cu riscul de a suna bombastic, punerea în scenă devine vocea unei generații, chiar și când unele tușe tind spre trăirism.
Filmările alb-negru de la primele întâlniri dintre participanți funcționează ca niște bloopers care scot în evidență deopotrivă momentele frumoase, cu lacrimi în ochi și zâmbete sincere pe față, cât și glumele, cioacele, joaca de pe margine. Modul special în care a fost alcătuită această serie de „Corespondențe” este contextualizat simpatic, chiar dacă era de așteptat să auzim și câteva fragmente din scrisorile pe care actorii și le-au trimis între ei (mai mult decât doar scrisoarea-poezie din final, scrisă sensibil de Ileana Ursu).
Pentru prima parte a spectacolului, sunt inedite scenele în care replica se dă în română și se întoarce în franceză – fluent, lucid, fără discontinuitate. Ca prim contact al spectatorului cu „Corespondențele”, nu numai că funcționează, dar fascinează (transcendent față de limbaj) și deschide acest univers bilingv, al contrastelor și expresiei libere. Ignorarea barierei de limbă este seducătoare, naturală, fistichie și bine centrată de ambele părți ale dicționarului.
După ceva timp, aceste switch-uri încep să copleșească. Mulțimea de pe scenă devine obositoare, caterinca e mai puțin bine primită, scenele mai trenante. Expresia de sine, coloratura, expansivitatea sunt consumate în prea mult timp pe scenă, iar montarea pare că se ambiționează să nu se termine până nu se epuizează toată energia. Energie care, de la un punct, începe să se reverse pe spectator. În final, se conturează impresia de prea multă esență înghesuită în prea puțină formă, cu mai puține de zis decât ar fi justificat timpul scenic.
Dezbaterile de idei și desfacerile de concepte, cele mai stufoase scene ca text și mai ambițioase ca mesaj intelectual, sunt duse integral în franceză – fapt ce aproape le anulează pe scena noastră RoMâNeAsCă, atunci când supratitrarea devine suprasolicitată și atenția publicului, disipată. De la pauză încolo, tensiunile și relațiile încep să alunece des în plictiseală și patos; dar e drept, o astfel de structură e greu de susținut în 28 de actori, timp de trei ore, oricâte respiro-uri comice și improvizații pline de viață ai introduce.
Și cumva funcționează aceste fragmente de poezie forțată și introspecție melodramatică pe filieră franceză, îmbinate cu franchețe și prospețime de actor la început de drum. Dacă era un obligo ca fiecare actor să aibă un număr minim de scene, atunci s-a făcut ce trebuia cu montarea. În ciuda unui sentiment distinct de serbare, această adăugare peste adăugare de scene până toată lumea este servită și fiecare participant stă suficient timp în prim-plan servește drept o carte de vizită flatantă și onestă a unei generații noi de actori. O generație flexibilă, care promite și își ține promisiunile, care mizează pe autenticitate și care știe să fie și grup, și individualitate – așa cum demonstrează cei 14 artiști de la UNATC care au fost selectați pentru acest schimb de scrisori, gânduri, experiențe, teatru.
* Mai curând decât să facă o recenzie actuală, cronica de mai sus consemnează varianta de la premieră a spectacolului „Corespondențe”, care s-a jucat într-o formulă unică, și experiența întregului proiect care a dus la acest produs artistic. Din acest stadiu, punerea în scenă a fost modificată și adaptată la noile condiții de joc, astfel încât următoarele reprezentații nu vor corespunde cu observațiile mele.
Și îi mulțumesc actorului Răzvan Bratu pentru informațiile despre demersul anterior spectacolului.
Următoarele reprezentații au loc pe 14 ianuarie și 4 februarie 2024. Biletele sunt disponibile aici.
Corespondențe
Regia: Eugen Jebeleanu
Dramaturgia: Yann Verburgh
Scenografia: Velica Panduru
Cu: Cheik Ahmed Thani, Idir Aitouche, Valentine Berthier, Melchior Burin des Roziers, Robin Condamin, Lise Dachary, Nicolas Ducourtieux, Manon Guilluy, Clément Mariage, Savério Moreau, Apolline Peccarisi, Elisa Pezeril, Marion Roussel, Clara Thibault, Ana Bumbac, Mălina Andreescu, Robert Onofrei, Alexandra Bob, Răzvan Bratu, Robert Brage, Ileana Ursu, Eva Cosac, Georgiana Herciu, Tiberius Zavelea, Vlad Pânzaru, Maria Moroșan, Bogdan Iancu, András Benedek
