Scrisoarea trimisă de către scriitorul Mircea Damian din închisoare, jurnalul intim al unei doamne de la curtea regală, un jurnal de front din cel de-al Doilea Război Mondial, catrenul dedicat de Lucian Blaga uneia dintre muzele sale şi ultima scrisoare trimisă de Ion Antonescu către soţie s-au numărat printre cele mai discutate obiecte de colecţie licitate la finalul anului trecut.
Un articol de Adda Mihăescu|12 ianuarie 2024
Indiferent că amintesc de ampla documentare în scris a vieții în Penitenciarul Văcărești, unde au fost încarcerate personalități ale lumii literare interbelice precum Mircea Damian sau Tudor Arghezi, că dezvăluie presiunile sociale cele mai acute ale femeii din elita bucureșteană a secolelor XIX-XX sau că permit o privire needitată, la cald, asupra campaniilor militare și a relațiilor dintre locotenenții și subofițerii din câmpul de luptă, obiectele de colecție propuse de casa de licitații A10, Artmark prezintă interes cel puțin prin accesul pe care-l fac către viața de zi cu zi într-un timp încă insuficient documentat.
Scrisoare trimisă de către scriitorul Mircea Damian din închisoare, către părintele Gala Galacion, cca. 1941: „Asta e soarta mea: să fac închisoare sub fiecare regim…”
Din categoria e frumos să fii teribil, iute într-un activism care nu-și găsește scuze nici la amenințarea Penitenciarului Văcărești, scriitorul interbelic Mircea Damian (1899-1948), astăzi accesibil doar în anticariate, a fost încarcerat pentru prima dată în 1931 pentru lezmajestate și a doua oară, în mai 1941, pentru pamfletarea autorităților antonesciene. Prima lui vizită la închisoare s-a soldat cu volumul „Celula no. 13 (Șaptezecișicinci de nopți la închisoarea Văcărești)”, în care ține cotidianul aceluiași penitenciar prin care au trecut și Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu și Ioan Slavici. Poate cea mai completă lucrare asupra vieții la Văcărești — „Impresia cu care ai rămas după ce ai petrecut o zi la închisoare, este aceia a singurătății. Parcă n’ai avut niciodată pe nimeni” —, Damian documentează cu ironie, dar și cu o demnitate aparte, specificul fiecărui pavilion, raporturile ierarhice dintre „nobili” (foști funcționari superiori, liber profesioniști, comercianți sau intelectuali cu tratament special între patru pereți), deținuții oarecare, trecători (aceia care trebuie aduși mai întâi la închisoarea centrală pentru a fi ulterior repartizați la corecțională), nebunii (descriși ca niciodată manifestând aceeași nebunie), dar și atelierele de țesut covoare, tipărit, ceramică, tipografie sau legătorie, unde toți deținuții lucrau timp de opt ore pe zi.
Nu cu mult după ce și-a săvârșit pedeapsa pentru „Scrisoare deschisă către A. S. R. Principele Regent Nicolae” (1929), o atenționare îmbrăcată în complezențe usturătoare („Recomandându-Vă atenţiune şi prudenţă, rămân al Alteţei Voastre Regale, prea supus şi prea plecat servitor şi rob. Mircea Damian”) la adresa violențelor permise familiei regale, scriitorul găsește un nou motiv de corespondențe: suprimarea ziarului său, „București”, de către forțele propagandiste de sub Nichifor Crainic, pe motiv că scriiturile au o atitudine prea democratică. Așa ia naștere un alt volum semnat de Mircea Damian, „Rogojina”: „Și ca să nu stau degeaba, fiindcă la închisoare zilele sunt lungi iar nopțile nesfârșite, am scris cartea de față. Cum o fi ieșit, nu știu, întrucât e scrisă pe furiș.” Într-o scrisoare licitată de A10, Artmark în cadrul Un Secol de Istorie – de la Monarhie la Comunism. Licitație de Artă și Istorie, Damian ia legătura cu părintele Gala Galacion, atât pentru a-i cere ajutorul, bolnav fiind și încă o dată la închisoare, cât și pentru a trage, scurt, concluzia „Asta e soarta mea: să fac închisoare sub fiecare regim”.
Jurnal intim, aparținând doamnei Esperance Gulianu, de la curtea Reginei Elisabeta, sfârșitul sec. XIX-începutul sec. XX: „…femeia trebuie să aibă puritate în frunte, caritate în inimă și curaj în mână.”
Prin licitarea jurnalului intim al doamnei Esperance Gulianu, membră a protipendadei bucureștene, nu se pun pe masa Artmark doar două fotografii originale — cu regina Elisabeta a României și cu principesa Elisabeta, fiica cea mare a reginei Maria —, o carte poștală ilustrată a reginei Maria tipărită de atelierul fotografic A. Brand, Sinaia sau citate din clasicii beletristicii europene care prezentau interes pentru doamnele de la curtea regală, ci și o privire intimistă în mentalitatea și sensibilitățile femeii aristocrate, de la sfârșitul secolului XIX. Oglindind imaginea feminității ideale, cea pretinsă de înalta societate a vremii, Esperance Gulianu notează că „…femeia trebuie să aibă puritate în frunte, caritate în inimă și curaj în mână”. Deși încercată de ceea ce numește gânduri negre, cărora le „interzice” să transpară prin fața de lume („Pe fruntea ei virginală se așează acea puritate / Fie ca niciun gând rău să nu provoace un fald întunecat”), găsește în „câmpiile care topesc mizeria” un prilej escapist de colectare a florilor uscate, cu indicarea datei și locului de unde au fost culese, la fel ca în scrierile idealist-romantice, o ocazie să mascheze tristeți considerate inadecvate.
Jurnal de front din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, aparținând locotenentului Barbu Macovescu
Scris în perioada octombrie 1942 – aprilie 1945, jurnalul de front al locotenentului Barbu Macovescu documentează atât campania armatei Române pe frontul estic — înfrângerile din Bătălia de la Stalingrad, „răniții de schije” și numărătoarea de morți neînmormântați —, cât și schimbarea frontului de după septembrie 1944, când România începe să lupte împotriva Germaniei hitleriste. Astfel, caietul dictando devine un altfel de cotidian recent pus la licitație, de data asta nu de penitenciar sau de la curtea regală, ci dintr-o realitate a cărei frânturi de viață nu pot face abstracție de reacțiile emoționale la sângele vărsat colectiv. Deși Macovescu redă cu o reținere justificată, fie printr-un șoc traumatic încă neprocesat, fie din obligația de a păstra secretele militare, momentele trăite pe front sau în zonele de refacere, consemnează totuși cu sfințenie punctele strategice sau loturile unităților comandate. Survolând inclusiv dinamicile cu superiorii sau cu militarii din subordine, dar și standardul de viață din câmpul de luptă, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, jurnalul este și se simte, indiferent de rolul său memorial sau documentar, ca o lectură la cald a acelor evenimente care dialoghează direct cu improbabilitatea zilei de mâine și invită, uneori inevitabil, la chestionarea ordinelor primite.
Scrisoare trimisă de Lucian Blaga către Domnița Gherginescu-Vania, 1 august 1945: „Port în brațe și pe buze, toate cele nouă muze…”
Soție a prim-procurorului Dumitru Gherghinescu-Vania din Brașov, dar și gazda celui mai frecventat cenaclu literar al perioadei, deși nu există dovezi că ar fi întreținut relații mai mult decât platonice, Domnița Gherginescu-Vania devine o sursă de creație fantezistă atât pentru Lucian Blaga, cât și pentru Tudor Arghezi, care scrie poezia „Domnița” — „Domniță cu cinci turle la cetate, Răbdai aproape anul jumătate, Și-n așteptare, număr ca nebunii Luceferii roțiți din coada lunii”. Însă dialogurile dintre traducătoarea „Micul Prinț”, la rândul ei poetă, mult mai puțin publicată și doar în câteva dintre revistele literare ale vremii, se întind cu consecvență pe o perioadă de șapte ani de zile (1941-1948), urmând să fie tipărită post-mortem întreaga corespondență dintre cei doi, în volumul „Domnița Nebănuitelor Trepte”.
Scrisoarea din cadrul Licitație de Artă Istorică, inclusiv o colecție de numismatică și medalistică (Partea II), A10, Artmark aduce în atenția publicului poate unul dintre cele mai populare catrene scrise de Blaga și inspirată de muza pe care o numește prietena poeziei: „Port în brațe și pe buze, toate cele nouă muze. Cu domnița zece, care mi le’ntrece”. Într-o scrisoare din iunie 1944, Blaga își motivează vizitele la cenaclu ca exclusiv un rezultat al atracției sale față de ea („Să știi că la întîlnire am să te pup (întîia oară în viață!), ceea ce mă tentează, după cum ușor îți închipui de cînd te zării întîia oară într-o casă, care numai din acest singur motiv, mi-a devenit simpatică!”). Înainte de orice fel de concretizare, câțiva ani mai târziu, fantezia pe care scriitorul o construiește în jurul Domniței Gherginescu-Vania începe să se risipească când, după cum notează în romanul autobiografic „Luntrea lui Caron”, Blaga trage conluzia că cea pe care o etichetase muză își „doza calitățile spirituale cu virtuți frivole, după celebre modele ale antichității”.
Ultima scrisoare a Mareșalului Ion Antonescu către soția sa, Maria Antonescu, 31 mai 1946
Unul dintre obiectele ceva mai controversate licitate în 2023, tot în cadrul Un Secol de Istorie – de la Monarhie la Comunism. Licitație de Artă și Istorie a fost chiar ultima scrisoare trimisă de Mareșalul Ion Antonescu către soția sa, Maria Antonescu (căreia i se adresează cu „Rica”). La puntea dintre regimuri și la scurt timp după demiterea lui din funcție de către regele Mihai I, odată cu scindarea alianței dintre România și Germania nazistă, Antonescu a fost acuzat pentru crimele de război și acțiunile luate împotriva minorităților din anii precedenți. Urmând să fie condamnat la moarte și executat pe data de 1 iunie 1946 de către Tribunalul Poporului, trimite în 31 mai o ultimă scrisoare către soție: „Scumpa mea Rica, Îți scriu astăzi, poate, pentru ultima oară în viața mea”. În ciuda unor acuze aduse casei de licitații pentru capitalizarea unui obiect care ar risca să umanizeze figura fascistă, deși este clasat ca document istoric, fără alte afilieri politice evidente, simpla alăturare a unei pagini scrise, în pragul morții, soției și discursurile politice antisemite din perioada războiului nu pot fi propuse drept un contrast instigant. În schimb, ies în față câteva alegeri semantice interesate, de la alegerea de a scrie „țară”, cu Ț și până la afirmații precum „Și tu și eu ne-am făcut datoria” care anulează un regret final care altfel, ar fi putut fi speculat.
Foto deschidere articol: Lucian Blaga, preluată de la Academia Privată
