„Julieta”. Culorile sentimentelor - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM Inclus în Competiţia Festivalului de la Cannes, „Julieta”, noul film al spaniolului Pedro Almodóvar, bazat pe povestiri ale scriitoarei canadiene Alice Munro, laureată cu Nobel, este o melodramă plină de culoare în care sentimentele sunt aproape abstractizate, însă fără a exclude emoţia.

Un articol de Ionuţ Mareş|2 octombrie 2016

Portretist incurabil de femei deopotrivă fragile şi puternice și a căror energie domină fiecare cadru, Pedro Almodóvar urmăreşte în „Julieta” episoade din trei decenii din viaţa unei frumoase profesoare de literatură antică.

Ele sunt redate printr-o lungă scrisoare (în fapt, o rememorare-mărturisire) – pusă în imagini sub forma unor fragmente de flashback – pregătită pentru fiica ei pe care nu a mai văzut-o de 12 ani şi de a cărei urmă află întâmplător, ceea ce îi deturnează şi tulbură complet existenţa.

Incursiunea sentimental-subiectivă în propriul trecut capătă aspectul unei căutări ca într-un film noir, de suspans (idee întărită de muzica sugestivă a compozitorului Alberto Iglesias), doar că la Almodóvar „ținta” este împăcarea Julietei cu sine însăși, regăsirea unei liniști interioare demult pierdute. Privit astfel, „Julieta” este un neașteptat thriller al sentimentelor.

Hazardul – mai exact, întâlniri sau revederi puse în scenă, ironic, ca în cele mai la îndemână melodrame – şi o serie de decizii şi gesturi inconştiente, însă percepute retrospectiv de protagonistă ca având consecinţe tragice, par a determina destinul Julietei, interpretată, la vârsta a doua, de Emma Suárez şi, la tinereţe, de Adriana Ugarte.

Două actriţe ale căror chipuri expresive, traversate de bogate transformări, sunt puse elegant în evidenţă de prim-planuri revelatoare şi nu de puţine ori încărcate de emoţie, aşa cum se întâmplă, de pildă, într-un scurt moment de luciditate a mamei bolnave de Alzheimer a Julietei. Sunt multe femei în film, de toate vârstele și temperamentele, iar Almodóvar îi oferă fiecăreia șansa de a-și exprima personalitatea.

În acest univers almodovarian în care sentimentele sunt aproape abstractizate, reduse la simple concepte, – şi asta pentru că, dramaturgic, „Julieta” se sprijină exclusiv pe momente narative tari, cu greutate, clasice -, emoţia se infiltrează totuși discret, fiind efectul sincerităţii situaţiilor de viață aduse pe ecran, și învăluie la final spectatorul într-o stare de melancolie, însă nu lipsită de speranță.

Amintirile din tinereţe ale Julietei – de la întâlnirea, într-un tren, a tatălui viitoarei ei fiice şi până la momentul în care fata împlineşte 18 ani şi îşi părăseşte mama sub pretextul unei căutări spirituale – sunt construite sub aparenţa unor reverii, idee sugerată prin artificialitatea secvenţelor din trecut.

O artificialitate întreţinută nu atât de paleta de culori puternice (specifice stilului lui Almodóvar) – blondul părului, roşul aprins al hainelor, albastrul sau verdele unor locuinţe -, cât de sustragerea scenelor oricărei dramaturgii apăsat realiste.

Personajele din jurul Julietei sunt construite din una-două tuşe, iar unele sunt chiar caricaturizate (așa cum este o menajeră jucată de Rossy de Palma), în timp ce scenografia se aseamănă cu universul nenatural, teatral, al decorurilor ultimelor filme, extrem de speciale, ale lui Alain Renais.

„Julieta” este film despre confruntarea și asumarea propriilor greșeli și despre căutarea seninătății, realizat de unul dintre cei mai buni cunoscători ai pasiunilor omenești.