Astăzi, Leonard Cohen împlineşte optzeci şi unu de ani, şi asta ar trebui să fie de-ajuns pentru a ne tulbura, dar bineînţeles că nu se va întâmpla întocmai aşa, ba chiar dimpotrivă, fiindcă nu e tocmai secolul poeziei, fie ea şi cântată lin, cu o voce gravă, cumplită, lin, pe înţelesul tuturor celor care pot, totuşi, să înţeleagă ceva din iubire, deci din viaţă.
Un articol de Andrei Crăciun|21 septembrie 2015
Domnului Leonard Cohen, eu îi spun Leo, și de ce nu i-aș spune așa, ce m-ar putea opri, mai ales că domnul Cohen nu va afla niciodată. Ce? Cei patruzeci și nouă de ani care ne separă? Milioanele de dolari? Faima? Tot ceea ce Leo are, tot ceea ce eu nu am și nici nu voi avea vreodată? Există și o Internațională a Oamenilor Singuri. Îi aparținem deopotrivă.
Eu îi spun Leo pentru că îl simt aproape, pentru că toți poeții, chiar și cei minori, chiar și cei mai neînsemnați, sunt frați, și între poeziile lor nu există și nici nu ar trebui să existe frontiere. Poeții ar trebui să fie acei oameni care pot călători unii în visele altora, și chiar așa și sunt.
Eu călătoresc adeseori în visele domnului Leo, și e încântător ce găsesc acolo: un bărbat și o deznădejde într-o cameră de hotel, un mic evreu care rescrie Biblia, un cuplu care dansează până la sfârșitul iubirii, și, desigur, dincolo de ea, și mai ales viitorul acelor oameni care vor cere înapoi Hiroshima, bogații îmbogățindu-se, săracii sărăcind, naivi cu inimile zdrobite căutând medici pe care nu îi vor găsi niciodată, căci pentru inimi zdrobite nu există medici.
Pe muzica lui Leo, mi-a spus cândva o femeie că mă iubește, și bineînțeles că nu era chiar adevărat pentru totdeauna, ce femeie spune adevărul acesta pentru totdeauna? Pe muzica lui Leo m-am despărțit cândva de o femeie, în timp ce tranzitam Mizilul, chiar dacă iluziile au mai durat o sută de zile, ultimele.
Port pălării și fulgarine albastre, întocmai ca Leo, e mai ușor să umbli așa prin lume, în zorii zilelor, când e groaznic și Apocalipsa încă n-a trecut, e bine să porți pălării pe care să le scoți în fața doamnelor.
Leo nu știe, dar în visele mele traversează adeseori pisici negre îndreptându-se spre nicăieri, urmând un solo de vioară sau poate că de saxofon, el nu știe, dar aș fi foarte fericit să primesc, într-o zi, exact acel vals care ar putea face zilele și nopțile și amintirile noastre pe pământ îndurabile.
Leo nu știe, dar și femeile cu care am dansat eu erau pe jumătate nebune, și noi călătoream împreună în porturi de unde vedeam vapoarele îndepărtându-se, iar mai târziu timpul trecea.
Leo nu știe, dar acum, când împlinește optzeci și unu de ani, mă simt străbătut, fără niciun motiv, de o speranță, ca acel Iisus, fiul tâmplarului, care firește că a fost marinar pășind pe ape. Și mai târziu se va face noapte, iar apoi se va face dimineață, și ziua aceasta va fi trecut, fără să treacă.
E trei dimineața, se sfârșește decembrie, la New York este frig. Îmi scot pălăria, îmi dezbrac faimosul fulgarin albastru, și încep să visez visele domnului Leo, până în adâncul deșertului.
