Un spectacol despre libertate interioară, feminitate, despre forţa imaginaţiei şi despre prietenie…
Un articol de Monica Andronescu|15 septembrie 2025
„Aer”, după piesa „Airswimming”, de Charlotte Jones, cu inserții documentare de Roxana Piticari și Liliana Oprea, pus în scenă de Leta Popescu la Teatrul Metropolis, este o poveste inspirată din viaţa reală a două femei instituţionalizate în anul 1920 într-un fel de azil-închisoare unde familiile îşi închideau fetele care nu corespundeau normelor sociale. Despre povestea din spetele acestei montări, despre feminism, feminitate și rezistență la uitare, am stat de vorbă cu regizoarea Leta Popescu.
„Aer” se desfășoară pe două linii temporale. Atunci și acum… care se intersectează. Ce e timpul în această poveste în care două femei trăiesc în afara timpului?
E o întrebare frumoasă. Dar și inhibantă, pentru că eu nu mă pricep la poezie, ci mai degrabă la meșteșug. Meșteșugărește, timpul e tratat regizoral ca instrument de reglare a ritmului și ca mijloc de prezentare a unei istorii. Avem un „acum” reprezentat de două cercetătoare care se află pe scenă în planul 2 și care ilustrează documentarea făcută pe subiectul spectacolului, și anume spălătoriile-pușcărie. Și avem un „atunci” reprezentat de două actrițe care joacă două prietene închise. Între aceste două puncte aflăm și ce s-a mai întâmplat „între timp”. Timpul devine concret atunci când înțelegem că ceea ce a fost, a existat cu adevărat și nu e doar ficțiune. Faptul că povestea e reală, iar noi le însoțim pe personaje cu fragmente de istorie reală dă mult mai multă forță ficțiunii și chiar poeziei.
Ce te-a interesat la această poveste? De ce ai ales-o? Ce ți-ai propus să comunici cu ea?
Povestea mi-a fost dată de actrițe. De Nicoleta Hâncu și Corina Moise. Ele m-au invitat să citesc textul tradus de Corina și să facem un spectacol. Văzuse „Cassandra” de la Apollo111. În același timp Radu Nica mă invitase să propun un spectacol la Metropolis. Așa că am propus ceea ce mi s-a propus. De ce am acceptat invitația actrițelor? În primul rând pentru că voiam să lucrez cu ele. Îmi place să lucrez cu actori buni de la care să mai învăț câte ceva. Apoi, pentru că textul avea ca bază o poveste adevărată. Faptul că aceste două femei au stat închise 50 de ani, una pentru că a făcut un copil din flori și una pentru că era posibil lesbiană… pe mine m-a uimit. Habar nu aveam de această lumea a spălătoriilor Magdalene. M-a înfuriat sincer. Dar știam că nu pot singură. Că am nevoie de documentare. Cum proiectul s-a suprapus peste directoratul artistic de la Galați, care e un job serios, am cerut ajutor, deși mi-ar fi plăcut să stau eu prin biblioteci și să cercetez. Încet-încet am transformat munca de cercetare într-o parte importantă a spectacolului. Mi-am propus să comunic cu tandrețe o poveste despre prietenie și cu fermitate o istorie în care femeile nu au fost ascultate și respectate. Ajungem foarte repede să ne săturăm de feminism, pentru că îl asociem cu niște femei isterice care numa’ țipă. Ca feministă, am datoria să echilibrez un pic lucrurile și să vorbesc despre istoria femeii cu un alt tip de voce. Dar de vorbit, trebuie vorbit. Aducem, în același timp, un omagiu femeilor care au luptat înaintea noastră și care au suferit enorm ca noi să putem azi vorbi, mai tare sau mai încet, mai țipat sau nu.
În creația ta regizorală, în ce fel se încadrează acest spectacol?
La „comenzi”! 😊))) Glumesc, dar nu neapărat, el vine fix cum a venit și „Cassandra”, un alt spectacol al meu tot cu două actrițe și în text tot cu o cadă, dar la „AER” am scos cada. Se încadrează la spectacole despre femei, aș zice că acum intră într-un triptic asumat, alături de „Lirda” de la Comedie cu premiera în această toamnă și cu „Lalele, păsări și beton” cu premiera în 07 septembrie la Reactor. Spectacole cu femei despre femei din perspective diferite. Toate celebrează în final universul feminin. Mie îmi place mult că sunt femeie, mă distrez, mă doare, mă enervez. Explorez ce înseamnă asta și îmi fac meseria. Estetic, se încadrează la „teatrul pe platformă”. Am această dambla să fac teatru în spații foarte mici. Nu în spații neconvenționale, ci pe scenă, dar cu spațiu de mișcare foarte mic. E mult de povestit, dar în general tot ceea ce fac are o căutare de meșteșug regizoral și o temă care mă preocupă ca om. „AER” nu face parte din programul de regie teatru popular, dar mi-ar plăcea să devină un spectacol popular.
Ce ai descoperit despre tine lucrând la acest spectacol?
Că sunt mai feministă decât credeam. Am căpătat mai multă forță. Prin faptul că în paralel dezvoltam și celelalte două spectacole despre femei – „Lirda” și „Lalele…” – m-a făcut să-mi asum și mai mult calitățile mele feminine pe care uneori le uit, pentru că meseria de regizoare vine la pachet uneori cu nevoia de forță masculină, la fel ca și cea de directoare. Spectacolele astea trei m-au făcut să schimb un pic macazul. Să vedem ce iese din asta.
Cele două femei se salvează prin imaginație. Totuși, în acel context, imaginația e un cuțit cu două tăișuri? E și o formă de a toci voința, și de a acționa?
Nu cred că puteau acționa. Ele trebuiau în primul rând să supraviețuiască. Și să rămână sănătoase la cap. Lupta era și psihologică. Ele nu înțelegeau de ce sunt acolo și ce e atât de greșit la ele de le-au abandonat familiile pe viață. Pentru mine, imaginația era (și este) o formă de a acționa. Imaginarul salvează vieți. Ca arta. Ca teatrul. Fără artă (imaginar), ne îmbolnăvim rău.
Pentru tine, despre ce este „Aer”? Și de ce e acest spectacol necesar în acest context social și artistic?
E necesar cât e necesar orice spectacol, carte, film. Adică, nu foarte necesar raportat la nevoie de bază ale omului și extrem de necesar raportat la nevoile de bază ale omului fericit. Nu-mi prea place cuvântul „necesar” ăsta în raport cu arta, pentru că intrăm în ceva în care devin cinică. Îmi place mai mult cuvântul „relevant”, pe același palier cu necesar. Pentru mine, arta e penibilă când nu e relevantă. Dar și aici avem nuanțe. Relevant pentru cine? Îmi amintesc o expoziție din Barcelona de acum câțiva ani, care m-a iritat cumplit. Era cu ceva spiritism, cu desene ale unor drogați, în sfârșit. M-a enervat. Niște mâzgăleli ale unora. Complet lipsite de orice virtute. Dar expoziția era bine făcută. Concepută. Și probabil… relevantă pentru unii. Habar nu am. Deci da, nici relevant nu e bine spus. Hai să zic mai bine ce e „Aer” pentru mine. E un spectacol coerent despre prietenie, imaginație și sisteme care ne educă, la care am lucrat cu două actrițe bune și alte două documentariste pasionate de subiect. E un spectacol de teatru creat cu mijloacele avute la dispoziție și cu bucuria de a face teatru pentru cei care au obiceiul de a-și face viețile mai frumoase.
Dacă ar fi să alegi o imagine pe care s-o iei cu tine din întregul spectacol, care ar fi aceea?
Scena sinuciderii, îi spunem noi, pe care încerc să o redenumesc mental „scena salvării”. E scena în care Dorf (Corina Moise), după ce își pierde memoria și nu mai știe în ce an suntem, își dorește să se sinucidă. În textul original cred că își băga capul într-o găleată. Eu am ales să construiesc ideea de apă, de aruncat în apă cu trimitere către Virginia Wolf care și-a băgat pietre în buzunar, combinat cu Silvia Plath care și-a băgat capul în aragaz. În cazul lui Dorf, e salvată de Porf (Nicoleta Hîncu). Îmi place că e o scenă cubistă (așa îi spun eu esteticii mele uneori), adică elementele sinuciderii sunt fragmentate, mecanismele simple ale scenei compun un moment puternic. Mi se pare o scenă bună, dar și una de salvare, în care prietenia salvează, solidaritatea, suroritatea. Și mai rămân cu momentul în care ele „înoată în aer” și noi recapitulăm invențiile femeilor. În original textul se numește „Airswimming”. Și cu scena în care intră în alt plan, acum, că mă gândesc, îmi vin mai multe. Mă opresc aici. 😊
