Cum să te superi când lumea îţi spune „Magi”? Ce poţi să înveţi de la un copil de 2 ani şi jumătate? Care e problema cu „Hamlet 2”? Sunt câteva dintre subiectele despre care actorul Marian Râlea a povestit, într-o întâlnire cu publicul de la Ideo Ideis.
Un articol de Adina Scorţescu|22 august 2013
Marian Râlea este unul dintre actorii care joacă mult: la Teatrul Bulandra din București (în „Îngropați-mă pe după plintă”, „Crimă și pedeapsă”), la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu (în „Ultima zi a tinereții”), la Teatrul Național din Timișoara (în „Viața e vis”).
Dar faptul că adolescenții îi zâmbesc pe stradă nu se datorează rolurilor din teatru, ci unui singur personaj pe care l-a întruchipat într-o emisiune de televiziune care a durat zece ani: „Abracadabra“. Participanții la Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis l-au primit cu aplauze lungi, în ultima zi de festival, la începutul întâlnirii trecute în progam ca „master-class“.
Marian Râlea a pășit pe scenă îmbrăcat în blugi și o cămașă bleu. Apoi, cu fața la public, și-a desfăcut – rând pe rând – nasturii de la cămașă, lăsând să se vadă tricoul roșu, cu sigla Ideo Ideis. Aplauzele au explodat, publicul s-a ridicat în picioare, fluierând și strigând. Când bucuria s-a mai domolit, actorul s-a așezat pe scaun, după care Cătălin Ștefănescu, moderatorul întâlnirii, a spus că pregătise o introducere lungă, la care a renunțat. Aplauzele au izbucnit din nou, de parcă tocmai ar fi fost rostită o formulă magică.
A urmat o discuție despre cum e să joci cu și pentru copii, despre câștigurile și sacrificiile în teatru, despre cum se memorează textele. Mai jos sunt câteva dintre răspunsurile lui Marian Râlea:
Când joci pentru copii
● „Sinceritatea în fața copiilor înseamnă că poți să mergi mai departe, că poți să intri în jocul lor și ei te acceptă. Așa s-a întâmplat și cu Magicianul; nu e o poveste pe care eu am construit-o, e o poveste pe care copiii au acceptat-o și m-au adoptat. Dacă nu mă adoptau ei, nu exista personajul.
N-ai cum să-i păcălești decât într-o anumită măsură, în măsura în care vrei să fii copil. Or, ei nu-ți cer lucrul ăsta. Ei vor să te joci cu ei, foarte serios. Pentru că ei se joacă serios. Atunci când vorbesc cu păpușa, vorbesc cu păpușa! Nu mă fac eu acum că vorbesc cu păpușa și păpușa nu mă înțelege, dar poate că eu o înțeleg. Sigur că, în fața copilului, așa ceva nu există.
Dar copilul, în momentul în care te-a simțit că l-ai trădat, că nu vorbești serios, se întoarce cu spatele și pleacă. Cel mare, din sală, nu poate să facă asta întotdeauna. Pentru că a plătit, în primul rând, și nu vrea să piardă banii; de obicei cei care sunt invitați își permit să se ridice în timpul spectacolului să plece. Și, în al doilea rând, pentru că a dorit să vină la teatru! Nu l-a obligat nimeni.”
● „Misterul, pentru orice actor, este mai mare când joci pentru cei mici, din punctul meu de vedere. Sigur că sunt niște scheme fixe pe care le folosești. Dar, în primul rând, ca și pentru cei mari, folosești povestea și cuvântul. Copilul va accepta povestea – chiar dacă a auzit-o citită de multe ori de bunic -, o va cunoaște și se va juca în acea poveste. Spectatorul adult vrea să vadă povestea și s-o înțeleagă, poate altfel, de la spectacol la spectacol.”
Protecția scenei
● „Dumneavoastră, stimați spectatori, nu puteți fi decât ceea ce sunteți. Pe când noi, pe scenă, avem această protecție, că, deși noi nu suntem Truffaldino, pe scenă putem fi Truffaldino (n. red. – personaj din commedia dell’arte). E o protecție în care eu mă pot juca, iar dumneavoastră trebuie să respectați numărul de pe bilet. Mie chiar îmi face plăcere, eu vă ofer această plăcere.
Și mai e o poveste în meseria noastră: întotdeauna când ne e greu în viață, noi avem totuși un loc unde putem scăpa, unde suntem protejați măcar pentru o oră, două și putem deveni altcineva decât suntem: scena.”
● „După primul filmuleț făcut la Bran, cu Tata lor, cu Mama Zmeilor etc., mi s-a spus: «Nu vei mai putea scăpa de această imagine.» Și am zis: «Ee, na! Cum adică?!» Și, într-adevăr, această emisiune, Abracadabra, a funcționat la două televiziuni, zece ani de zile; abia acum e recunoscută ca un fenomen.
Dar, față de alți actori pe care i-a influențat televiziunea și au rămas numai în zona de TV, eu mi-am continuat povestea cu teatrul, fără de care eu nu puteam să exist. Și-n toți acei zece ani, și după, am putut juca liniștit Cehov, Shakespeare, Caragiale, Molière, Goldoni, fără nicio influență a personajului din partea cealaltă. Sigur că, din cunoștințele mele teatrale, în momentul în care făceam emisiunea, eu dăruiam copiilor. Și ei îmi dăruiau din sinceritatea lor și din libertatea lor, pe care eu o aduceam pe scenă.
Nu poți să te superi că lumea îți spune «Magi», că mamei îi spuneau «Tanti Magi», că, la piață, ești «ăla de la…». Nu poți să te superi, este o mare bucurie. Lumea te iubește, ține la tine, indiferent de cum se exprimă. Unii chiar te pot înjura, dar e o înjurătură cu drag. Nu de puține ori m-au oprit bunici și mi-au spus: «Domnu’, numai prostii îi învățați! Ăla al meu s-a aruncat îmbrăcat în cadă!» Că văzuse la televizor nu știu ce episod… Nu ai cum să te superi pentru lucrurile astea.
Sigur că, în momentul când ai o reclamă atât de puternică, trăiești puțin altfel. Și brânza e mai scumpă; taxiul îl plătești dublu. Dar… te știe lume. Rudele sunt fericite, vecinii vin și dau noroc, că oricum tu dai șampania de Revelion. Dar, sigur, este o stare pe care ți-o asumi.”
● „De la copii primești certitudinea că libertatea și jocul trebuie aduse pe scenă. Că se poate acest lucru. Mie mi-e greu, de exemplu, la vârsta pe care o am, să imit sau să întruchipez un copil de 2 ani și jumătate care îmi brăzdează scena. Doar atâta merge: trrrm – trm, trrrm – trm. S-a putea ca, luându-i ritmul, înțelegând povestea – că se duce până într-un loc și se întoarce la un punct fix -, eu să creez un rol. Și să am libertatea, pentru că am văzut pe cineva, de care nu m-am plictisit, care era absolut viu, cum se spune în teatru. Este excepțional să poți avea această libertate pe scenă!”
Ce descoperi când joci mult?
● „Sunt actori care nu pot să trăiască decât dacă joacă. Nu este o descoperire faptul că joc la Cluj, la Timișoara. Este o aruncare în acest neant frumos care este teatrul și de care unii dintre noi nu ne putem lipsi. În momentul în care te-ai lipsit, tre’ să-ți faci analizele și, probabil, se oprește ceva în cesulețul ăsta al tău, din inimă. Nu spun că mi s-a întâmplat, dar, a avea pauză, în actorie, înseamnă o catastrofă. Asta ți-e meseria: tre’ să joci, de asta te-ai făcut actor!”
Există un preț pe care-l plătești pentru că joci mult?
● „Există un preț al persoanei mele și al consumului meu. Dar, el se compensează cu o mare bucurie a aplauzelor și, probabil, a câștigului, a descoperirii unor texte excepționale. Am repetat două săptămâni Dostoievski, «Crimă și pedeapsă» – sigur că este o încântare. Sunt niște șanse pe care le ai și pe care nu trebuie să le pierzi. De obicei, eu nu sunt un actor care să refuze un text sau un regizor.
Sigur că pierzi! Dar și câștigi. În rest, ce să pierd? Cinci zile în Turcia? Și să uit de teatru? Oricum, și-acolo o să mă gândesc la teatru.”
Există posibilitatea să nu-ți placă un text?
● „Există posibilitatea să nu-mi placă un text care se numește «Hamlet 2» sau «Hamlet 3». N-o să-mi placă niciodată, că există «Hamlet 1». În felul ăsta nu-mi place textul. Adică nu poți să scrii, după «Pescărușul», încă trei pescăruși mai mici. Mama este geloasă că soțul a înșelat-o, îl vede cu alta și se hotărăște să-și omoare copiii. (Foarte simplă povestea, o găsești și pe la știri.) Și îi omoară. Numai că o cheamă Medeea… Gheorghiu.
Orice s-ar scrie și orice s-ar spune se raportează la niște lucruri importate, cum au fost temele teatrale, existente de 2000 și ceva de ani. Și atunci, un text mai mărunt, care nu spune «M-am inspirat din…», chiar mă enervează.”
● „Am fost întrebat: «Cum reușiți să învățați atât de multe texte, cum le rețineți?» Eu nu le învăț să le rețin. Asta vine de la sine; toată lumea a învățat «Înger îngerașul meu», «Tatăl nostru», «Cățeluș cu părul creț», încă două poezii. Oricine poate învăța! Problema e să înțeleg, în primul rând, și să respect cuvintele din acel text. Pentru că noi nu suntem decât niște purtători de cuvinte pe această scenă. Or nu poți să spui un cuvânt – ca și în viața reală, civilă – fără să-l înțelegi. Cuvântul ăla trebuie să se facă om, în momentul în care ieși cu el pe scenă.
Încercați, faceți un exercițiu: luați un text de zece rânduri, pe care nu l-ați mai văzut niciodată. Încercați să-l înțelegeți. După ce-l veți înțelege, citindu-l de 20-50 de ori, îl știți pe dinafară.”
Respectul față de partener
● „Să joci teatru de unul singur, eu n-am văzut. Chiar și atunci când ai un monolog, partenerul tău e scaunul, partenerul tău e lumina sau aerul. Trebuie să fii în relație cu spectatorul, să-i comunici. Cum face Florin Piersic. Nici nu-i știe, nici nu-i vede, dar este un partener extraordinar pentru public! Iar atunci când hotărăști să faci de unul singur teatru, el nu va exista, dacă ai partener pe scenă. Teatrul este o artă colectivă, nu depinde numai de partener; depinde de regizor, de scenograf, de luminist…”
● „M-au mai întrebat: «Dar după ce terminați spectacolul, rămâneți cu personajul și ieșiți așa pe stradă?» Zic «da, sunt spitale special amenajate pentru asta». Cum să fiu Vlaicu Vodă pe stradă?! Să mă duc la piață și să zic «Doamna Clara, 2 kg de cartofi». Nu se poate.”
Foto: Andra Porumbeanu
