Regizoarea Monica Stoica a montat la Teatrul Metropolis din Bucureşti spectacolul „Balerinele acvatice“, unul dintre proiectele câştigătoare în concursul StarT, dedicat tinerilor creatori de teatru.
Un articol de Dan Boicea|30 martie 2023
Spectacolul se joacă miercuri, 12 aprilie 2023, de la ora 19.00, la Teatrul Metropolis. Bilete, aici.
Ai câștigat șansa de a monta spectacolul de debut, pe scena unui teatru profesionist, prin programul StarT, de la Teatrul Metropolis. Ce crezi despre un asemenea program, cum ți s-a părut tot procesul?
De la început am vrut să propun un text și un alt mod de a face teatru. Nu există nimic clasic în montarea mea. Spectacolul e dinamic și absurd, într-o cheie de desen animat care trimite la Brecht – am apreciat că am primit ocazia de a monta exact cum îmi doresc acest spectacol și că, într-un final, a ieșit un manifest teatral experimental. În sensul în care spectacolul este și un comentariu despre teatru, despre iluzia și convenția teatrală, despre actorii care joacă niște personaje, dar care sparg al patrulea perete și se adresează direct publicului. Mi s-a părut extrem de valid – într-o lume în care tinerii nu sunt încurajați – demersul programului StarT de a ne lăsa să facem teatru așa cum ne dorim.
De ce ai participat cu spectacolul “Balerinele acvatice” de David Drabek. Ce ți-a spus acest text, ce te-a motivat să-l alegi?
E un text atipic, absurd. E un colaj de scene în care personajele își pierd sensul existenței în lumea de azi, robotizată, artificială, digitalizată în exces, sălbăticită.
Balerinele acvatice sunt trei prieteni, Kajetán (Valentin Sichim), Pavel (Andrei Nicolae Ionescu) și Filip (Cristian Robe), care se află în plin naufragiu uman (în sensul în care, de fapt, umanitatea se află într-un declin psihic). Ultima lor distracție e înotul sincron, în care-și regăsesc energia de a trăi într-o societate de carton, devorată de consum. Toți sunt devorați – Filip de apa în care rămâne până la urmă, Pavel de politica lui ecologistă și de anticonsumerism, Kajetán de televiziunea care-i cere 24/24 entertainment, brutalitate virilă și surplus de zâmbet fals, Edita (Macrina Bârlădeanu) și Marketa (Georgiana Herciu) – iubitele lui Kajetán și Pavel – de dorința de a se conforma unei societăți kitsch, Magda, participantă la concursuri de televiziune, de cele 15 minute de celebritate care o fac să arate ce vrea să pară, în machiajul oferit de TV, Ivan (Marius Boboc) de dorința lui de a avea o relație armonioasă. Toxicitatea din societate s-a infiltrat în psihicul fiecăruia. Suntem, la fel ca personajele din această piesă, ființe vulnerabile, derutate, trăim la marginea propriei imaginații. Anulăm realitatea pentru a putea rezista.
Filip, cel care în final se va sinucide (sau se va metamorfoza, devenind vidră) e vocea care verbalizează tensiunea malignă din societatea în colaps. Confruntat cu această nevroză generalizată, Filip alege să redevină animal marin: „Se poate înota înapoi – întorcându-ne în timp? Știu să facă asta animalele?”. Am citit pentru documentare o carte scrisă de paleontologul Neil Shubin. El a studiat fosilele și ADN-ul. A aflat că mâinile noastre sunt similare înotătoarelor peștelui, iar capul nostru are structura unui pește fără maxilare. În plus, genomul uman arată și funcționează similar genomului viermilor și al bacteriilor. Cine suntem, mă întreb din nou? Nu ce ne definește, ci cum existăm noi în acest surplus de informație, în această angoasă generată de o epocă competitivă, în care funcționează acel precept devenit marcă înregistrată al lui Darwin: „supraviețuiește cel mai puternic”. Dar și Pavel, personajul care se manifestă agresiv împotriva simulacrului pe care-l trăiește, se revoltă: „Văd cum se prăbușește totul în jur. Ne comportăm ca niște roboți programați de o mașină complet înstrăinată”? Cine suntem noi, mai ales noi, cei din tânăra generație – aceasta e întrebarea pe care mi-am pus-o în timp ce montam „Balerinele acvatice” de David Drábek.
Aquabelele (așa își numește dramaturgul personajele) afirmă imposibilitatea unei vieți autentice cauzată de mediatizare și comercializarea societății. Ce facem cu capcanelor capitalismului avansat? Ce facem cu problema identității masculine într-o lume globalizată ? Refugiul într-un sport exclusiv feminin, cum e înotul sincron, este o încercare de redefinire a omului? Cred că piesa este și despre relația dintre femei și bărbați, despre masculinitatea și feminitatea care se metamorfozează pe măsură ce lumea cere altfel de interacțiuni. Devine omul o acuabelă? E pierdut într-un înot sincron relaxant, se refugiază de lume? Și ce implică asta?
Cum ar suna o invitație la spectacolul tău, către un spectator prins între atâtea oferte culturale, între a alege să meargă la atâtea spectacole de la teatrele independente sau de stat?
E un spectacol entertaining, extrem de frumos din punct de vedere vizual. Există momente poetice în care bazinul unde înoată prietenii se umple de lapte, o scenă în care plouă într-o lumină otrăvitoare, de sfârșit de lume; dar aceste scene poetice sunt fracturate de scene de umor absurd – spectacolul nu le va da răspunsuri, ci le va naște întrebări despre existența noastră azi, într-o lume ca un cub rubik, care se tot recombină la infinit, fără să ne lase răgaz. În plus, vor vedea un manifest despre teatru care merge în contra modului clasic de a înțelege un spectacol.
Ce spectacole de la Teatrul Metropolis ai văzut de-a lungul timpului și te-au marcat într-un fel sau altul, ca regizoare sau ca spectatoare?
M-au influențat spectacolele montate de Victor Ioan Frunză, mi se pare că are o imaginație regizorală inepuizabilă și că se mulează extrem de bine și pe gustul tinerilor. De la modul în care îi modelează pe actori până la momentele regizorale poetice pe care le infiltrează în spectacole – spectacolele lui au fost întotdeauna un must-see.
Cum percepi drumul pe care abia începi să faci primii pași ca regizoare, în sistemul teatral românesc? Cum crezi că ar putea fi? Ce ți-ar putea da aripi și ce te-ar putea ține pe loc?
Sistemul teatral românesc e un mix de suflete, ego-uri (poate cam prea exacerbate), actori extrem de inteligenți, muzicieni și artiști video și scenografi ultracreativi, imaginații care se întrepătrund și pot isca combinații uimitoare. Mi-ar plăcea, în schimb, ca sistemul teatral să ofere tinerilor posibilitatea de a desțeleni puțin sistemul, care e blocat în proporție destul de mare în anii ’70. Așa încât nu cred că ne racordăm foarte bine la ce se întâmplă în afară. Cred că e și foarte comod așa. Mi-ar plăcea să văd mai mulți artiști revoltați, a căror revoltă să se exprime în arta lor, să-mi trasez și eu un drum pe o traiectorie diferită față de modul de a face teatru cu care spectatorii sunt obișnuiți. Aș vrea să văd mai mult teatru de imagine, să includem în spectacolele noastre instrumente de tehnologie media, să ne jucăm mai mult cu câmpul semantic al tehnologiei, pentru a naște „forme noi”. Nu vreau să fac un teatru comod care nu mișcă pe nimeni din noua generație.
