„Moromeţii” poate fi privit ca o apariţie de necrezut: este un film lansat spre sfârşitul perioadei comuniste, când, la fel ca întreaga atmosferă din ţară, peisajul cinematografic devenea tot mai puţin respirabil din cauza cenzurii şi a ideologiei partidului unic.
Un articol de Ionuţ Mareş|3 decembrie 2015
Realizat în 1985 şi apărut abia în 1987, filmul lui Stere Gulea aparţinea uneia din cele mai dezvoltate direcţii urmate de cineaştii români, cea a ecranizărilor, în principal după opere literare mari.
Ecranizările le ofereau regizorilor, în special celor mai înzestraţi, speranţa şi, în fond, iluzia unei mai mari libertăţi de creaţie (spre deosebire de o tematică de actualitate, unde precauţiile erau mai numeroase). Puteau scăpa mai uşor de rigorile cerinţelor propagandistice, asta pentru că acţiunea majorităţii acestor de filme era aruncată undeva în trecut, dar şi pentru că nuvelele sau romanele alese pentru transpunerea pe marele ecran primiseră deja aprobarea oficială.
Strategia nu îi ferea însă nici măcar pe marii cineaşti de compromisuri, fără de care unele din filmele lor, devenite între timp clasice, nu ar fi apărut. Cedările, în formele lor cele mai benigne, se exprimau prin accentuarea sau denaturarea unor aspecte social-politice care în operele literare inspiratoare nu aveau o pronunţată încărcătură ideologică.
Nici Stere Gulea nu scapă de obligaţia de a aduce mici ofrande zeilor dogmei vremii. Portiţa prin care concesiile îşi fac intrarea în „Moromeţii” sunt discuţiile politice, în special celebra întâlnire de la Poiana lui Iocan, în care, mai insistent decât în roman, se iau în derâdere regalitatea şi partidele tradiţionale (ţărăniştii şi liberalii), şi scoaterea în evidenţă a două personaje secundare: ţăranul foarte sărac Ţugurlan şi Victor, băiatul cu facultate al Bălosului.
Ţugurlan, jucat de Florin Zamfirescu, este prezentat aproape ca un „revoluţionar” avant la lettre, care denunţă, chiar prin violenţă, nedreptăţile primarului şi ale complicilor săi. Iar Victor Bălosu (interpretat de Dan Bădărău) este legionarul periculos şi dispreţuit de toţi. Ca absolvent de studii superioare, el devine şi ţinta zeflemelelor lui Ilie Moromete şi ale altor săteni, atacuri care, judecate extrafilmic, trimit inevitabil la poziţia depreciativă a discursului comunist faţă de ideea de intelectual.
„Moromeţii” este disponibil, de joi, într-o copie digitalizată îmbunătăţită, pe Cinepub.ro, platformă online unde pot fi accesate gratuit şi în condiţii legale filme româneşti (noi sau vechi, scurtmetraje sau lungmetraje, documentare sau ficţiune), oferta fiind înnoită în fiecare săptămână. Click pe imagine pentru a vedea filmul!
Aceste scăpări forţate sunt cu atât mai stridente, cu cât restul filmului are o coerenţă extraordinară şi capacitatea de a lucra cu nuanţe în privinţa comportamentului, psihologiei şi motivaţiilor personajelor centrale. Deşi îl pătează, cele câteva alunecări în faţa cenzurii nu compromit filmul, care este proaspăt şi astăzi, fie şi numai pentru următoarele cinci motive:
1. Imaginea alb-negru. Semnată de Vivi Drăgan Vasile, imaginea alb-negru, devenită un reper al cinematografiei române (cum o arată mai recentele „QED” şi „Aferim!”), conferă filmului, aşa cum notează şi criticul Ioan Pavel Azap, „o dimensiune atemporală, mitică, universală”, regăsibilă de altfel şi în roman. Este o imagine care evidenţiază o anumită demnitate a personajelor-ţărani. Care estompează mizeria şi sărăcia – nu le ascunde, ci le fructifică pictural. Iar eclerajul nu face decât să întărească aspectul naturalist care dă grandoare filmului – deopotrivă prin felul în care sunt luminate chipurile personajelor, filmate deseori în prim-plan, şi interioarele caselor ţărăneşti.
2. Coloana sonoră. Cu discrete influenţe extrem-orientale, muzica, realizată de Cornelia Tăutu, este folosită cu reţinere, doar în câteva momente cu încărcătură emoţională mai accentuată (fără a deveni redundantă). Dialogurile personajelor din cadru sunt deseori completate de discuţii abia perceptibile, strigăte, cântece, chemări din planuri îndepărtate sau din afara razei camerei de filmat. Împreună cu sunetele permanente de ambient (de la insecte şi păsări, lătratul câinilor, zgomotul căruţelor, ploaie), ele caută să ofere o înfăţişare cât mai realistă acestui film polifonic, în acord cu imaginea satului românesc ca spaţiu deschis în limitele sale de mic univers uman.
3. Dialogurile. Cu mici excepţii, dialogurile sunt naturale, fireşti, în spiritul romanului. Sunt lipsite de păguboasa teatralitate a majorităţii ecranizărilor vremii şi sunt dominate de o oralitate specială, impresionantă chiar. Limbajul ţăranilor din „Moromeţii”, preluat fidel din scrierea lui Marin Preda, e spiritual, are umor, dar şi gravitate, pe alocuri este ireverenţios, fără a fi vulgar. Nu e loc pentru tandreţuri verbalizate între membrii familiei Moromete, şi nici de prea multe cuvinte de bine între săteni. Nimic edulcorat şi afectat. În acelaşi timp însă, răzbate un sentiment de apropiere şi de înţelegere între personaje, de împărtăşire a aceleiaşi vieţi trăite între dificultăţile luptei zilnice pentru existenţă şi prevestirea unor schimbări fundamentale.
4. Actorii. Distribuţia este aproape fără reproş. În fruntea ei străluceşte, bineînţeles, Victor Rebengiuc în rolul lui Ilie Moromete. Felul său de a arunca ironii (când mai blânde, când mai tăioase) înspre cei din jur, de a-şi lăsa chipul expresiv străbătut de ecoul puternicelor şi bogatelor trăiri interioare şi de a reda demnitatea, dar şi slăbiciunile unui personaj arhetipal (capul de familie, ţăranul împresurat de eternele greutăţi) este vrednic de reputaţia sa de mare actor. Luminiţa Gheorghiu creează la rândul său, în rolul Catrinei Moromete, un personaj memorabil, la fel ca şi Gina Patrichi, care o interpretează, într-un surprinzător contre-emploi, pe celebra Guica, sora intrigantă a lui Ilie Moromete. Mitică Popescu (Cocoşilă) şi Dorel Vişan (Bălosu) îmbogăţesc panoplia personajelor tuşante, iar mai tinerii Radu Amzulescu, Constantin Chiriac şi Ionel Mihăilescu se achită remarcabil de sarcini în rolurile lui Achim, Nilă şi Paraschiv.
5. Regia. Toate atuurile menţionate sunt, evident, parte a regiei lui Stere Gulea. O regie lipsită de spectaculozitate, de artisticitate, de ornamente gratuite (cu excepţia cadrelor finale, inundate de o ceaţă groasă, care funcţionează ca un simbol mult prea ţipător pentru necunoscutul ce îi aşteaptă pe Niculae, pe Ilie Moromete însuşi şi lumea din care ei vin). Însă această regie discretă este un lucru bun. În cazul „Moromeţilor”, regizorul, fidel mai degrabă unor tipare clasice (de montaj şi încadratură) ale limbajului filmic, se retrage în plan secund, punându-şi instrumentele în slujba fluidităţii şi eficienţei narative şi favorizând expresivitatea actorilor, ceea ce conduce la multe momente de frumuseţe, firesc şi emoţie.
Text apărut și pe blogul lui Ionuț Mareș.
Foto: arhiva personală Stere Gulea
