Naomi Kawase, schiţă de portret - Ziarul Metropolis

PORTRET Cunoscuta regizoare japoneză Naomi Kawase, o obişnuită a Festivalului de la Cannes, va susţine sâmbătă, de la ora 17.00, un masterclass online pentru publicul din România, în cadrul „Les Films de Cannes à Bucarest”, unde este invitat special. Prilej de a vă propune un scurt portret al acestei cineaste inclasabile.

Un articol de Ionuţ Mareş|29 octombrie 2020

„Filmele îmbogăţesc vieţile oamenilor, iar lumile lor inspiră noi posibilităţi. Au trecut puţin peste 100 de ani de la apariţia filmelor, iar potenţialul lor se extinde mereu. Ele sunt un mediu excepţional care poate întruchipa diversitatea culturilor din lume şi poveştile lor sunt ca o altă viaţă ce încântă publicul care le vede”.

Această declaraţie de dragoste la adresa cinema-ului pe care Naomi Kawase a făcut-o într-un interviu pentru Festivalul de la Cannes, unde a fost prezentă deseori, este perfect valabilă şi pentru filmele cunoscutei regizoarei japoneze. O cineastă specială, inclasabilă, care lucrează cu aceeaşi uşurinţă atât în documentar, cât şi în ficţiune, realizând filme personale şi intime.

Născută la 30 mai 1969 la Nara, în Japonia, Naomi Kawase a atras atenţia pe plan internaţional în 1997, când devenea cea mai tânără câştigătoare a Caméra d’Or (premiul pentru debut) la Cannes, cu „Suzaku”, prezentat în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs. Filmul vorbeşte despre disoluţia unei familii într-un sat izolat. Tema familiei traversează de altfel bogata sa filmografie, alături de sentimentul pierderii și frica de moarte.

După ce, în 1989, a absolvit Fotografia la Colegiul de Arte Vizuale din Osaka, unde a şi predat timp de patru ani, Naomi Kawase şi-a început cariera în cinema realizând scurte documentare autobiografice, investigându-şi familia şi trecutul. În primul său film, mediumetrajul „Embracing” (1992), şi-a documentat încercarea de a-şi căuta tatăl, pe care nu l-a mai văzut de când părinţii săi au divorţat când ea era mic copil. Apoi, în al doilea film, tot un mediumetraj, „Katatsumori” (1994), îi face un portret „bunicii” sale, în fapt o mamă adoptive, care a avut un rol hotărâtor în creşterea sa. „Katatsumori” a fost începutul unei trilogii care o are ca protagonistă pe bătrână, fiind continuat de scurtmetrajele „See Heaven” (1995) şi „Sun on the Horizon” (1996).

Cele două mediumetraje i-au adus recunoaştere internaţională în zona de documentare, însă ele nu veneau de nicăieri: la sfârşitul anilor `80, Naomi Kawase realizase mai multe exerciţii de scurtmetraj, unele de avangardă – primele semnale ale talentului său cinematografic. Iar această latură experimentală avea să îşi găsească exprimarea sub diferite forme de-a lungul întregii filmografii.

După debutul în ficţiune prin care s-a făcut remarcată pe Croazetă, au urmat două documentare de lungmetraj: „The Weald” (1997), despre câteva familii din Nara, şi „Kaleidoscope” (1999), despre două tinere actriţe şi un fotograf.

Al doilea său film de ficţiune, „Firefly” („Hotaru”, 2000), o poveste de dragoste între o stripteuză şi un client, a consacrat-o ca una din noile voci importante, originale, în cinematografia internaţională, obţinând premiul FIPRESCI (al criticii) la Festivalul de la Locarno.

Figura tatălui absent revine în umătorul său documentar „Sky, Wind, Fire, Water, Earth” (2001) – cineasta încearcă să se împace cu răposatul său părinte, care nu a fost alături de ea în copilărie. Tot despre o persoană foarte apropiată este şi „Letter from a Yellow Cherry Blossom” (2002), un documentar în care filmează ultimele zile ale unui prieten bolnav cronic, fotograful şi criticul de film Kazuo Nishii.

Naomi Kawase a fost pentru prima dată selectată în competiţia de la Cannes în 2003, cu „Shara” (2003), despre familia unui băiat care a dispărut fără urmă.

După două documentare de scurtmetraj cvasi-experimentale despre relaţia copil-părinte, „Shadow” (2004) şi „Birth/Mother” (2006), regizoarea a câştigat Marele Premiu al Juriului la Cannes cu „The Mourning Forest” („Mogari no mori”, 2007), unul dintre cele mai cunoscute şi apreciate filme ale sale. Naomi Kawase explora din nou teme precum moartea şi doliul, care au dominat multe dintre primele ale filme, de data asta prin prisma relaţiei dintre un bărbat în vârstă bântuit de amintiri cu soţia sa moartă demult şi o tânără îngrijitoare, în suferinţă la rândul său după ce şi-a pierdut copilul.

A urmat „Nanayo” (2008), un film fără o carieră internaţională, o încercare de a ieşi din Japonia natală, prin povestea unei femei japoneze care începe o nouă viaţă în Thailanda.

După o colaborare cu cineastul spaniol Isaki Lacuesta pentru un scurtmetraj documentar, „In Between Days” (2009), şi participarea la un omnibus de ficţiune, „Visitors” (2009), alături de Lav Diaz şi Sang-soo Hong, a propus un puternic şi emoţionant documentar de lungmetraj. În „Genpin” (2010), cineasta observă femei care nasc pe cale naturală la o clinică specială şi oferă astfel o meditaţie asupra vieţii şi asupra legăturii puternice dintre mamă şi copil.

Cu „Hanezu” (2011), regizoarea revenea în competiţia de la Cannes – povestea unei femei prinse între doi bărbaţi şi două stiluri de viaţă.

Tema morţii şi tema relaţiei cu părinţii domină un alt documentar important al său, „Chiri” (2012), în care Naomi Kawase filmează cu discreţie apropierea de moarte a mamei sale adoptive, după ce a împlinit 95 de ani. Observarea vieţii de zi cu zi a bătrânei înaintea plecării definitive îi oferă cineastei un prilej de a contempla la temele fundamentale ale filmelor sale.

Şi următoarele trei filme de ficţiune ale japonezei au avut premiera la Cannes, festivalul de care cariera sa este atât de legată: „Still the Water” (2014) şi „Radiance” (2017) au fost selectate în competiţie, iar „Sweet Bean” (2015), în Un Certain Regard.

Deşi este povestea de iubire, pe o insulă, a doi tineri care încearcă să îşi găsească locul în lume, „Still the Water” reia sub o altă formă obsesiile cineastei, pentru că băiatul suferă de pe urma absenţei tatălui, iar fata trebuie să se împace cu boala terminală a mamei sale. Însă în ciuda acestui fundal dramatic, perspectiva lui Naomi Kawase este, ca întotdeauna, senină, delicată, luminoasă.

La fel şi în „Sweet Bean”, un film mai puţin tragic despre întâlnirea între un brutar cu probleme şi o bătrână ale cărei meşteşug şi bunătate au forţa să schimbe lumea din jurul ei. O întâlnire neaşteptată pune în scenă şi „Radiance”, între un cameraman care îşi pierde treptat vederea şi o tânără suferindă care şi-a pierdut tatăl.

Spre deosebire de cele mai multe dintre filmele sale, pentru care a lucrat cu actori neprofesionişti sau mai puţin cunoscuţi, în „Vision” (2018), selectat în competiţia de la San Sebastian, Naomi Kawase a distribuit în rolul principal un superstar, Juliette Binoce. Actriţa interpretează o jurnalistă de călătorie care ajunge în peisajul natural din Nara, în Japonia, unde se apropie de un localnic pădurar.

După un scurtmetraj autobiografic în care revine la primele sale filme, „Where Do You Stand Now, Naomi Kawase?” (2018), regizoarea a lansat în acest an un nou film, „True Mothers” (2020), despre o femeie cu un copil adoptat, contactată de mama naturală a băiatului.