Emil Boroghină: 78 de ani, multiple premii în teatru, o carieră pe scenă, dar şi una în spatele ei: director şi unic selecţioner al Festivalului Shakespeare de la Craiova. Anul acesta, la a XI-a ediţie.
Un articol de Adina Scorţescu|3 mai 2018
E 9 și 20, în foaierul Teatrului Național din Craiova. Spui că ai sosit pentru interviul programat la și jumate (cam devreme, părerea ta, pentru o duminică dimineața…), ți se răspunde că domnul Boroghină e în teatru de pe la 8 (după care, în timpul interviului, afli că se scoală zilnic pe la 5…).
La 9.29 vine lângă tine, cu telefonul în mână, și te pupă pe ambii obraji, de parcă te știe de ani buni. Zâmbește oleacă, mai mult din ochi. Sau poate nu e un zâmbet, ci niște lacrimi care cer amânare. Tocmai a aflat că a murit colegul Ilie Gheorghe.
„Interviul nu e urgent”, îi spun, „lăsați, că facem altădată”. „Nu, nu, cine știe când ne mai întâlnim…”, îmi răspunde scurt și-și pune telefonul în buzunarul de la sacou.
Urcăm pe scări, ne așezăm în fotolii. Se uită direct în ochii tăi. Și te așteaptă.
În fața ta e omul despre care acum două seri, la o bere, două craiovence îmi spuneau: „El ne-a infectat cu virusul festivalurilor! Nu știm de unde are energia asta… Vede tot, știe tot.”
– Toată viața mea am trăit sub steaua Radu Beligan. Eu am căpătat o uriașă pasiune pentru teatru ascultând, în micul meu orășel Corabia, de pe malul Dunării, o emisiune de teatru la microfon cu „Steaua fără nume”, în care domnul Radu Beligan îl juca pe Marin Miroiu, profesorul de astronomie. Am fost extrem de legați de-a lungul vieții. Dânsul a fost mentorul meu, dumnezeul meu, nașul meu de cununie, nașul fiului meu. A fost pentru mine un model de intelectual și, în plus, un model de director. Atunci când am fost investit cu responsabilitatea de director al Teatrului Național din Craiova în 1988, știam deja ce trebuie să facă un director de teatru și ce nu trebuie să facă. Pentru binele teatrului românesc din acea perioadă, dinainte de 1989, dânsul a făcut nu compromisuri, ci concesii. După Revoluție, mulți oameni au încercat să-l pună la zid și treaba asta m-a afectat în egală măsură și pe mine. Era un om care nu merita acest tratament…
– Dintre regizori, cel mai apropiat m-am simțit de Silviu Purcărete, căruia noi, cei de la Teatrul Național din Craiova, îi datorăm enorm, dacă nu chiar totul. Dacă teatrul acesta a fost considerat la un moment dat unul dintre teatrele importante ale Europei, este numai datorită lui Silviu Purcărete. Și, în mai mică măsură, colectivului care i s-a pus la dispoziție, care respira pentru a realiza marile sale spectacole. L-am cunoscut pe domnul Ciulei, pe domnul Pintilie, pe David Esrig, dar modelul meu de regizor rămâne Silviu Purcărete.
– În general, marile obiective mi s-au îndeplinit. Vocația mea adevărată se pare că nu a fost aceea de actor, ci de om de teatru. Cineva a avut curajul înainte de Revoluție, în 1988, să mă încarce cu povara asta de director al Teatrului Național din Craiova. Am stat 12 ani director și, probabil, a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții mele – una dintre cele mai frumoase din teatrul românesc. După aceea, am rămas cu responsabilitatea de director fondator al Festivalului Internațional Shakespeare. E o povară dulce. Sunt multe lucruri care te obosesc, dar la sfârșit, când tragi linie, momentele de mare satisfacție atârnă mai mult în balanță decât supărările. Satisfacția de a avea în acest orășel, Craiova, în teatrul pe care l-ai servit timp de 55 de ani, sute de mari personalități ale teatrului mondial este foarte mare.
– Acum, după zece ediții de festival, realizez că ceea ce mi-am dorit enorm la început s-a și realizat. Există un Dumnezeu al cutezătorilor care îi ajută să-și împlinească visurile.
– Visez să vin și eu o dată la teatru, să stau în sală ca simplu spectator. Să nu mai am emoțiile de acum când, chiar dacă am spus că n-o să mă implic decât în selecția spectacolelor și în alcătuirea programului, nu m-a lăsat inima; atunci când am văzut că sunt lucruri care mai au de parcurs un drum, am trecut alături de colegii mei, la munca de jos.
– La Festivalul de la Edinburgh, „Ubu Rex cu scene din Macbeth”, în regia lui Purcărete, a primit premiul criticii. După știința mea, este de departe cel mai important premiu obținut vreodată de teatrul românesc.
– Cred că cea mai emoționată primire am avut-o în 1997 la Cambridge, când jucam „Titus Andronicus”, după două săptămâni de Londra și de Birmingham. Când am ajuns acolo, ei afișaseră pe panouri mari cronicile care apăruseră până atunci. Una zicea: „Te întrebi uneori dacă această companie, Teatrul Național din Craiova, nu este cea mai bine alcătuită, de la Berliner Ensemble a lui Bertolt Brecht sau poate de la Royal Shakespeare Company a lui Peter Brook”. Ne comparau cu două dintre cele mai mari companii teatrale din lume, în momentele lor de vârf… Era ceva absolut fantastic! Atunci am trăit cea mai mare bucurie a vieții mele.
– Am trei nepoți, care-mi aduc mari bucurii. Îmi aduc aminte că aveam 11-12 ani și, la vremea aia, plângeam când citeam o carte. Citeam „Mizerabilii” lui Victor Hugo și era un pasaj acolo: „Există părinți care pot să nu-și iubească copiii, dar nu există bunic care să nu se prăpădească după nepoții lui”. Am rămas cu această idee impregnată în minte… Îi iubesc foarte tare! Deși mărturisesc că am atât de puțin timp să stau cu ei.
– Anii fug. Când ești tânăr, nu-ți dai seama de asta. Dar când ai peste 75 de ani și simți că mai ai ceva de spus, ți se pare că zilele aleargă, că nu-ți rămâne timp să realizezi ceea ce ți-ai propus.
– Dacă ar fi să-l învăț pe Nichita, nepotul meu cel mare, despre Shakespeare, aș începe cu un sonet: „Sunt istovit și-n tihnă voi să mor/ Decât să-l văd slăvit pe ticălos/ Iar pe sărman de râsul tuturor./ Să văd tăgăduit pe credincios, pe vrednicul de cinste oropsit și pe femei batjocorite crunt./ Pe cel fără de prihană pedepsit/ Și pe viteaz răpus de cel mărunt/ Și artele sub pintelul despot./ Și adevărul, vorbă de netot/ Și strâmbul poruncindu-le la drepți./ Mă uit scârbit la tot, și bun rămas!”
Și acum urmează partea cea mai frumoasă: „Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?”
– Totdeauna trebuie să avem grijă să dăm mai departe, ca o ștafetă, ceea ce simțim, ceea ce gândim. Iubirea aproapelui, iubirea femeii, iubirea a tot ceea ce te înconjoară.
– În 1964 se împlineau 400 de ani de la nașterea lui Shakespeare și m-am gândit și eu să fac un recital de poezie cu câțiva bufoni, cu care să mă duc la un concurs la București. M-am apucat să învăț monologuri shakespeariene. Numai că atunci a apărut pentru prima dată în românește integrala operelor lui Shakespeare. Citind și recitind, mi-am dat seama că Shakespeare e un ocean, mult mai profund decât bufonii de care mă apropiasem eu! Deci am amânat acel recital cu zece ani. Am jucat acel spectacol o singură dată (era un fel de dialog între Shakespeare și actorul timpurilor noastre) pentru că ceea ce se auzea era de-a dreptul cutremurător pentru acea epocă: „Nu numai Danemarca e o închisoare, întreaga lume e plină de temnițe, carcere și beciuri”. Sau, în altă parte: „Băturăm până aici un drum de lacrimi./ Noi, când ne naștem, plângem că intrăm pe această mare scenă de bufoni”. Deci am fost sfătuit cu delicatețe de colonelul de securitate responsabil de teatru să scot acele părți…
– Cum îmi amintesc toate replicile și versurile? Nu știu… Dar nu știu numere de telefon. (râde) Ceea ce îmi place, ceea ce mă răvășește, țin minte ușor. Dar niciodată nu vreau să le memorez. Vreau să le simt, să încerc să mă duc cât mai departe în ceea ce a vrut să zică poetul respectiv.
– În momentul de față, am opt-nouă recitaluri. Acum pregătesc un ultim recital din poezia populară: „Omul de la leagăn până la mormânt”. Când am alcătuit scenariul, aveam un metru de foi A4 cu câte două, patru, șase versuri… Pe care le-am pus după aceea cap la cap. Timp de vreo șapte ani.
– Când am ajuns director de teatru, mi-am zis: „Asta a fost, să nu mă împlinesc ca actor.” Pentru că nu puteam să fac foarte bine mai multe lucruri. Am crezut că voi renunța la actorie și la regie un an, doi. Numai că am stat mult prea mult ca director! Și 24 de ani eu n-am mai apărut pe scenă.
– În anul acesta, al Centenarului, am pornit așa, de nebun, de unul singur, să gândesc două spectacole, pe un proiect „Glasurile patriei, glasurile istoriei, glasurile Poeziei”. Sunt două recitaluri. „Treptele Unirii” trece prin toată istoria României, de la daci, la Mihai Viteazu, la 1848, până în contemporaneitate.
– Mă scol uneori la 3 sau la 4-5 dimineața, dacă am de scris, de răspuns la corespondență. Acum, după ce a început festivalul, mă scol la 6. La 8 sunt aici și mă trezesc uneori singur (râde), de nebun, prin teatru. Diminețile sunt de lucru. Asta a fost educația mea din timpul directoratului, pentru că atunci trebuia să rezolv totul dimineața. Dacă ajungi la teatru și fiecare te bombardează cu problemele lui, la un moment dat îți fug din minte lucruri importante.
– Care ar fi invitații la o cină ideală, la final de festival? În capul listei e Shakespeare. Apoi, domnul Beligan, care a fost președintele de onoare al festivalului. Alături de Mihnea Gheorghiu, cel care era președintele de onoare al Fundației Shakespeare. Dar avem atâția prieteni…
Astăzi am primit vestea că unul dintre cei mai mari actori ai Teatrului Național din Craiova a trecut în lumea umbrelor: colegul meu, Ilie Gheorghe, alături de care am trăit cele mai mari bucurii, în cele 98 de turnee de pe toate continentele. Mă tulbură dispariția lui fizică, dar va trăi în continuare în acest teatru, pentru că marile lui creații vor rămâne în memoria orașului și a teatrului românesc – Faust, Ubu Rex, Prospero din „Furtuna”.
Anii fug. Când ești tânăr, nu-ți dai seama de asta. Dar când ai peste 75 de ani și simți că mai ai ceva de spus, ți se pare că zilele aleargă, că nu-ți rămâne timp să realizezi ceea ce ți-ai propus. (Emil Boroghină)
Foto: Sorin Florea
