Despre cum „Nora” lui Henrik Ibsen a inventat feminismul şi nemulţumirile în mariaj s-a spus suficient. Fie că a fost întâmpinată ca o supravieţuitoare a celui mai şoptit abuz domestic, sau că i-a fost criticată reacţia radicală de a-şi abandona copiii şi statutul social peste noapte, Nora este una dintre cele mai populare protagoniste dramatice, iar „Casa de păpuşi” este un clasic care stârneşte (poate că inclusiv în prezent) sentimente puternice.
Un articol de Raluca Cîrciumaru|6 februarie 2023
Condamnată pentru că și-a lăsat în urmă familia, idolatrizată pentru puterea de a pleca într-un timp în care femeia nu putea spera la mai mult decât o căsătorie liniștită, disputata Nora este un bun punct de plecare pentru a susține o argumentație elevată despre tradiție, feminism, autenticitate și felul în care ne tratăm noi între noi ca oameni. Ceea ce se și derulează pe scenă în „O casă de păpuși – partea a doua”. Astfel, textul lui Lucas Hnath aduce în prim plan întrebări care excedă normele, care dejoacă toate tipurile de agende politice și care prioritizează o descifrare umană și umanistă, fără a-și lua niciun personaj drept protejat și nicio ideologie drept aliată.
După 20 de ani de heblu, aceeași Nora care și-a luat viața în piept și care a îndrăznit să iasă din bucla căsătoriei se întoarce, pe aceeași ușă pe care a evadat la finalul piesei lui Ibsen. Din acest punct, cu un iz modern dar într-un cadru fidel sfârșitului de secol XIX, încep să se dezvăluie toate răspunsurile, potențând curiozitatea cunoscătorilor și construind un cadru cât se poate de palpitant, cu miză și contradicții. Încotro s-a dus protagonista noastră după finalul furtunos? Ce s-a întâmplat, apoi, cu familia Helmer? Ce vor zice copiii Norei despre aceasta? Cum va reacționa cel care i-a fost soț?
Dacă originala „Nora” prezintă mai curând pledoaria victimei, această versiune joacă rolul avocatului apărării, ca mai apoi să facă sinteza rațională, fără verdicte, a unei situații mai nuanțate și mai dificile decât s-ar fi crezut. Argumentele contrariază, bulversează ce știam despre universul ibsenian, trântesc pe masă noi tipuri de întrebări.
Scena devine o tribună care dezbate utilitatea căsătoriei, care critică și activismul de carton, și ochelarii de cal ai tradiționalismului, dar care întrebuințează, totuși, un centrism periculos, în secret părtinitor din cauza viziunii regizorale. Deși în nuanțe subtile, argumentul exacerbat al Norei ca best-seller-iță emancipată, influenceriță a divorțului și spulberătoare a normelor sociale, de o falsitate intenționată și o afectare prea pronunțată, nu poate concura corect cu bietul tată singur, care este, într-adevăr, puțin învechit în valori, dar ale cărui intenții sunt bune și al cărui suflet este pur.
Nora se zbate între independență și egoism, Torvald între sacrificiu și pedeapsă, iar situația conturează un șah al toxicității maritale și doi eroi care, psihologizați puțin mai tăios decât în original, sunt niște manipulatori de primă mână. Atâta doar că Vlad Ivanov conturează un personaj cu forță de munte prin sinteză de mijloace, iar Oana Pellea se agită mult în tușe groase și, în premieră, farmecul afectării ei nu îi obturează stridențele. Fiind o competiție de argumente, neconcordanța în verosimilitate știrbește punctul de vedere al Norei – și pare voit dezechilibrat.
Tonurile și tonulețele susținute de chicoteli cu sclipici sunt stridente și neintegrate până când nu se ciocnesc de așezarea seacă și monotonă a lui Vlad Ivanov. Chiar și atunci, se izbesc cam agresiv stilistic, însă înțelegi de ce. În fapt, prestația lui crește miza și întunecă iremediabil registrul. Perspectiva lui, înfricoșătoare din momentul în care inseminează dubiul și maschează sexismul drept pragmatism, elevează puterea celor disputate.
Scena de recunoaștere, în care soții Helmer se reîntâlnesc după două decenii, își merită propria mențiune, pentru că conține suspansul și propagă efectul neașteptat, fiind construită cu suspans de deosebit de mult bun gust. Reacțiile celor doi protagoniști se contrastează și ne contrariază, pe noi, cei din stal. Pe Torvald îl găsim aici mai nuanțat, mai repede dominat de umanitate, și pe Nora o găsim înverșunată, împuternicită, în sfârșit stăpână – partituri susținute și satisfăcător împletite una în alta.
Aproape cinematografic (ceea ce funcționează doar pentru că Sala Mare de la Metropolis permite acest tip de apropiere), Vlad Ivanov proiectează o stare de șoc profund lăuntric, aproape robotică în măiestria și seninătatea ei. Folosește arme precum liniștea exterioară și tăcerea, schițează minim, dar conține un univers cu sânge rece, pe care îl dă în vileag suficient cât să uimească. Și o face. Figura lui impasibilă, tumultul exprimat exclusiv din privire, schimbă, efectiv, jocul.
Suflul ibsenian se păstrează, intenționat, prin dantelării și de discuțiile de salon cu substrat – dar nici nu îi trebuie pentru a face parte dintr-o conversație demnă de mileniul trei. Victoria Cociaș în Anne-Marie redă dozajul ideal de spălare pe creier a vremii, îmbrobodită într-o atitudine comică, stângace, fetișcană încă, cu tot șchiopătatul ei de bătrânețe cu tot.
Întreaga scenografie este construită conform contradicției care dirijează întreg discursul: prin costume cu aspect inițial clasic și cu detalii subversive, printre care se numără rochia frac a Norei și fusta-pantalon până în pământ, sau colțul nesfârșit de cameră, gol și elegant ca o tribună a adevărului. Semnat de Maria Miu, tot cadrul asigură un efect cu ecou, puternic, unghiular, lăsând loc pentru maratonul de situații grele care se succed. Senzația de spațialitate servește umorului mic și cu dantelă pe care îl abordează spectacolul, și desăvârșește atmosfera austeră, închisă, tocmai prin această deschidere infinită.
Răspunsul, la final de act, este că ar trebui să fim oameni decenți unul față de celălalt. Argumentul este imbatabil, polemicile iau o turnură umană, și, deși nu se rostește explicit, piesa oferă o pildă destul de solidă referitoare la datoriile pe care ni le purtăm reciproc, la adevărul, care e chiar mai simplu (și mai complicat) decât credo-urile personale.
Nu s-a mai dansat tarantella, ci s-au provocat canoanele fără a le dărâma, iar discuția serioasă pe care cei doi soți o au în avanscenă împlinește o minune peste care nu au trecut numai douăzeci, ci aproape 150 de ani. Și, sigur, nu există leac sau rezolvare pentru răni atât de bătrâne și de adânci, dar versiunea lui Lucas Hnath ne oferă un closure mult meritat, și „scrie” și o „carte” în care bietul Torvald e un bărbat mai bun – toate acestea livrate într-o manieră îngrijită de spectacolul regizat de Alexandru Mihail.
Teatrul Metropolis
„O casă de păpuși – partea a doua” de Lucas Hnath
Spectacol nerecomandat tinerilor sub 14 ani!
Traducerea și adaptarea scenică: Alexandru Mihail
Scenografia: Maria Miu
Regia: Alexandru Mihail
Distribuția:
Nora: Oana Pellea
Torvald: Vlad Ivanov
Anne Marie: Victoria Cociaș
Emmy: Catinca Maria Nistor
Foto-credit: Dragoș Ivan
