„Aici Moscova”, cea mai recentă premieră unteatru în regia Catincăi Drăgănescu, este, în fapt, un amalgam de tensiuni neverbalizate, uneori fragmentate până la vivisecţie. La graniţa dintre o investigaţie derulată în subconştientul protagonistei şi un interviu televizat care mocneşte de disconfort, spectacolul mizează pe latura nespusă a poveştii.
Un articol de Raluca Cîrciumaru|12 noiembrie 2021
Și dictatorii sunt părinți. Iar atunci când tatăl tău este conducător politic sovietic, experiența comunismului ia cu totul alte nuanțe decât în narativele familiare, cu cozi interminabile la pâine și cu frig.
Svetlanei nu i-a fost, probabil, niciodată frig, însă monologul interpretat colectiv de întreaga suită de actori este departe de a fi o poveste despre răsfăț și zile senine. Spectatorii sunt, așadar, martorii unui proces de conștiință al unei protejate a regimului care n-a rămas, totuși, neatinsă. Poziția luată de „Aici Moscova” păstrează o distanță elegantă, umană. Nu se abate de la tonul sumbru, parcă impus de istorie. Nu se face nici apologia lui Stalin, nici nu se insinuează, monocord, că ar fi fost un părinte complet detestabil. Interpretarea Nicoletei Lefter se află pe aceeași linie fină, prea copleșită pentru a se pronunța altfel decât cu uimire față de retrospectiva propriei copilării.
Montarea citează experiența teatrului online, cu acuratețe și cadre seducătoare, inteligente. Camera de filmat este o prezență în sine; aceasta proiectează live, deasupra actorilor, pe toată durata reprezentației. Seria de imagini din unghiuri sofisticate și căutate compune chiar o poezie vizuală a mezanplasului, care te cucerește în etapa incipientă. De altfel, Nicoleta Lefter este un spectacol întreg de expresii statice bogate. Imortalizată în șocul și în durerea fiicei de tiran, conține ceva din disperarea rusească, zbătându-se între împietrire de păpușă de porțelan și duioșie vinovată. În convenția dată, poartă povara unui tată crud și puternic, și este înfășurată până la gât și în privilegiu, și în responsabilitate.
Nuanțele de gri sunt accentuate de trio-ul Alex Călin, Liviu Romanescu și Răzvan Rotaru – umbre și ecouri ale amintirilor protagonistei. Aceștia marchează, pe rând, reconstituiri semi-ironice ale unor momente cheie în relația dictatorului cu fiica sa. Se derulează – aproape cinematografic sub privirea blândă a camerei de filmat – o serie de povestiri lente, care probabil că puteau fi mai dramatice, mai puternice, dacă nu erau atât de stilizate. Mai mult, densitatea tensiunii copleșește publicul, iar greutatea faptelor se pierde undeva între artificiu scenic și dorința de a ajunge cât mai repede la punctul de fierbere al spectacolului.
În fapt, acest prea mult – această supraîncărcare de priviri intense, de ochi înlăcrimați și de voci incriminatorii – devine prea puțin tocmai prin monotonie. O parte din acest plictis n-are cum să nu fie voit, à la interogatoriu la 3 dimineața, însă atunci când starea persistă, chiar dacă unghiurile cadrelor se schimbă constant, ceva din anatomia spectacolului nu mișcă. Îl preschimbă în ceva pretențios, dus în mod voluntar spre un abstract prea studiat.
Cu toate acestea, „Aici Moscova” confirmă maturizarea lui Alex Călin ca artist. Actorul driblează replici cu siguranță și așezare, și reușește cu brio să dea formă și prestanță fantomei „tătucului”. Uneori, înclină spre interpretarea unui personaj, cu stereotipurile gestice de rigoare, însă recuperează prin ascuțime și prezență de spirit. Aici și câștigă montarea: la factorul viu, dinamic. Cu dibăcie, actorii își fură vorbele unul altuia de pe buze, dublează vocea celuilalt, se joacă, se schimbă. Jonglează între ei cu replicile, cu personajele absente din viața Svetlanei și cu elipsele dintre evenimentele relatate. Chiar și așa, gesturile telegrafice care însoțește lectura scrisorilor de la tatăl femeii, și eleganta expunere de mijloace rămân de multe ori neterminate și decorative fără fond.
Spectacolul mustește de ceva incomplet, iar finalul face dovada acestui lucru. Vizual, cadrul de păpușă Barbie sovietică în cutie, speriată de moarte (și, mai cu seamă, de moartea tatălui ei), conturează una dintre cele mai puternice imagini din „Aici Moscova”. Dar chiar și această victorie estetică este grăbită și incertă, ca și cum rămâneau fără film dacă opreau timpul pentru încă un moment. Nu din rea-voință, ci din confuzie, unteatru și-a primit niște aplauze atât de confuze, de întârziate și de neanticipate de public. Din cauza cozii de pește în care s-a terminat reprezentația, pesemne.
Aici Moscova de Iulia Pospelova
unteatru
Traducere: Raluca Rădulescu
Cu: Nicoleta Lefter, Alex Călin, Liviu Romanescu, Răzvan Rotaru
Scenografia: Gabi Albu
Imagine: Carmen Tofeni
Montaj: Bogdan Giurcă
Light design: Alexandru Medveghi/Dragoș Mărgineanu
Creație cinematică și mișcare scenică: Simona Deaconescu
Un spectacol de Catinca Drăgănescu