A apărut, în acest an, la Editura Art, cartea “Vremurile bune de altădată” (selecţie şi traducere din limba cehă de Jean Grosu), în seria de autor “Bohumil Hrabal”.
Un articol de Andrei Crăciun|20 iulie 2016
Scumpe domnule Hrabal, vă scriu din nou, după o lungă pauză, pe care nu o pot scuza altfel decât prin viață, căci, de când v-am căutat ultima dată, am trăit, puțin, dar am trăit, domnule Hrabal, am tot umblat prin lume, am ajuns până în Palestina!, am ajuns până la Moscova!, am pribegit și m-am lăsat îmbătat și m-am lăsat amăgit și am văzut amurguri și am privit, fără speranțe și fără regrete, viitorul, am refuzat să iau cina unui sărac, când am avut bani am mâncat, dacă nu, nu, și poate că prin lume aș rătăci și acum, dacă într-o dimineață nu m-aș fi trezit acasă și nu mi s-ar fi făcut foarte dor de dumneavoastră, domnule Hrabal, și în dimineața aceea desigur că am alergat către o librărie, am întâlnit acolo Vremurile bune de altădată, și am oprit, din nou, timpul în lume, adio vacanță de vară!, adio atentate 
teroriste!, adio examene de maturitate!, de atunci vă citesc și nici nu îmi doresc altceva, dați-mi voie să mă confesez, căci nu e lipsit de importanță amănuntul că în două săptămâni voi avea treizeci și trei de ani, întocmai ca fiul acelui tâmplar din Nazaret, dar eu nu mă gândesc să mor pe cruce, între tâlhari, eu nu vreau să întemeiez nicio religie, acum, la această răscruce, tot ce mai vreau eu e un nesfârșit răgaz, un scurt infinit, cât să vă citesc pe dumneavoastră, întocmai cum v-ați scris, clovn și animator și povestitor și profesor particular și informator, bărbat care îmbătrânește, fără să renunțe la tinerețe, vreau să vă citesc atunci când treceți granița dintre acea farfurie cu friptură și acea halbă de bere și absolut, căci nu mă mai satur de metaforele și de metamorfozele dumneavoastră, pe care le numiți ieftine, întâiul miracol al lumii, și nu găsesc niciun motiv să vă contrazic, metamorfozele ieftine chiar sunt cele mai importante întâmplări care ni s-au dat, și viața trebuie trăită cu voie bună, dacă tot o îndurăm, nu-i așa, domnule Hrabal?, iar Vremurile bune de altădată este, și ea, cea mai frumoasă dintre cărțile pe care le-ați scris, aceste povești magnifice și grotești, cum sunt și oamenii, și nu mă mai satur de după-amiaza acea anostă în care un tânăr intră într-o cârciumă și începe să fumeze și să bea și să citească, minunându-i și revoltându-i pe ceilalți, oameni mai bătrâni, epuizați și îngrijorați de ce va face tineretul și de cum o să fie viitorul, și eu aș vrea să fiu chiar ca tânărul acela, să am hohotul lui de râs și nepăsarea lui, și nu mă mai satur nici de motoretele dumneavoastră și ale tatălui dumneavoastră, domnule Hrabal, de oamenii adevărați pe care i-ați întâlnit prin viață, de suprarealiști și de nebuni, de măcelari și de muncitori în construcții, vreau să văd Praga de Aur cu dumneavoastră, și să visez că își face deasupra mea Sfântul Iosif o cruce mare, semn sigur că urmează să câștig la Pronosport, căci altfel de ce s-ar obosi Sfântul să facă așa?, sau, dimpotrivă, poate că mai bine aș fi acel bărbat care poartă cu sine o cratiță cu varză acră sau o femeie chipeșă, deși imensă, din care ai ce ciuguli, domnule Hrabal, și iertați-mă vă comunic asta atât de brutal, dar sunteți un fanfaron, și știm amândoi că acesta este un elogiu, cel mai însemnat dintre toate, sunteți un splendid, un sublim fanfaron, dumneavoastră știți cum se poate citi o dragoste pe o inimă și cum pot aripile unui arhanghel să fâlfâie, înălțându-l pe arhanghel sau nu, ce importanță mai are?, căci atât de des trec îngeri prin pagini în Vremurile bune de altădată, deși dumneavoastră nu le spuneți îngeri, dar ce altceva ar putea fi ei, ce altceva ar putea fi toți acești oameni supuși melancoliei?, domnule Hrabal, în dimineața în care mi s-a făcut atât de dor dumneavoastră, înainte să alerg către librărie m-am privit, după mult timp, în oglindă, m-am gândit să vă spun și ce am aflat stând așa și privindu-mă, am aflat că sentimentele din oglindă sunt întotdeauna mai aproape decât par, domnule Hrabal, ceea ce desigur că știați, dar poate că ați uitat, de ce să nu aveți și dumneavoastră dreptul să uitați ceva?, și de ce să nu ne amintim, de ce să nu ne amintim de sentimentele noastre, de ce să nu le privim ca pe niște lumini aprinse, dar iată că e din nou foarte, foarte târziu și lumea își vrea timpul înapoi și nu mai am puterea să mă opun, am ajuns la ultima frază, la dirijorul acela care dirija cu nuiaua de salcie fanfara militară care cânta molcom, dar mai departe, mai departe nici nu vreau să ajung, mai departe, mai departe, nu, domnule Hrabal.
