Orașele din cărți
https://www.ziarulmetropolis.ro/orasele-din-carti/

Pentru că în aceste zile e Bookfest la Romexpo, dar și pentru că e vară, anotimpul vacanțelor, vă invităm în șapte orașe desprinse din romanele de acum.

New York, SUA

Casa Golden, de Salman Rushdie, ed. Polirom, 2018

În New Yorkul idilic al unui tânăr regizor aspirant, își pot face apariția vecinii cu nume romane, dar și tinere rusoaice superbe. Un roman cosmopolit ca o istorie de moravuri a zilelor noastre. Iată!

Am avut o copilărie fericită cu profesorii universitari. În inima bulei se afla The Gardens și The Gardens înzestra bula cu o inimă. Am fost crescut într-o lume vrăjită, la adăpost de pericole, în coconul de mătase liberală din centrul New Yorkului, ceea ce mi-a dat un curaj inocent, deși știam că dincolo de tărâmul magic morile de vânt întunecate ale lumii își așteptau nebunul donquijotesc. (Totuși tata m-a învățat că „singura scuză pentru un privilegiu este să faci ceva util cu el”.)

Am mers la școală în Little Red și la universitate în Washington Square. O viață întreagă încadrată într-o duzină de cvartale. Părinții mei fuseseră mai aventuroși. Tata a studiat la Oxford cu o bursă Fulbright și, după ce-a absolvit, a traversat Europa și Asia cu un prieten britanic într-un Mini Traveller – Turcia, Iran, Afganistan, Pakistan, India – cândva demult, în același jurasic menționat mai înainte, când dinozaurii bântuiau pe planetă și încă mai puteai face astfel de călătorii fără să ți se taie capul. Când s-a întors acasă, își făcuse plinul de lume largă și a devenit, alături de Burrows și Wallace, unul din cei trei mari istorici ai New Yorkului și coautor, împreună cu acești doi domni, al clasicei lucrări în mai multe volume Metropolis, istoria definitivă a orașului lui Superman, unde locuiam cu toții, unde primeam Daily Planet în fiecare dimineață și unde, la mulți ani după bătrânul Superman, Spider-Man s-a instalat în Queens. Când mergeam cu el prin Village, îmi arăta unde se înălțase cândva locuința lui Aaron Burr (n.r.: vicepreședinte american între 1801-1805) și o dată, pe când eram în fața cinematografului multiplex de la colțul dintre Second Avenue și Thirty-Second Street, mi-a spus povestea bătăliei de la Kip‘s Bay și cum Mary Lindley Murray i-a salvat pe soldații americani ai lui Israel Putnam, care o luaseră la fugă, invitându-l pe generalul britanic să William Howe să se oprească din urmărirea acestora și să vină la ceai la Inclenberg, impunătoarea ei casă de pe culmea ce a ajuns să fie cunoscută drept dealul Murray.

Tōkyō, Japonia

Visul numărul 9, de David Mitchell, ed. Humanitas, 2018

În Visul numărul 9, suntem în Tōkyō, părtași la incredibila aventură a unui adolescent pasionat de tehnologie și de Beatles, ajuns în capitala niponă de pe o biată insulă, hotărât să dea de urma tatălui său pe care nu l-a cunoscut niciodată.

Prima dimineaţă la Tōkyō, pentru mine, şi deja sunt pe cale să mă pierd cu firea. Braseria Jupiter dă pe dinafară de râsetele celor ieşiţi în pauza de masă, de planurile de vineri, de zdroncănitul cănilor. Dronii latră în telefoanele mobile. Dronele îşi piţigăiesc vocile gâjâite, ca să le sune mai feminine. Cafea, sandviciuri cu fructe de mare, detergent, abur. Am o vedere clară, de peste drum, a intrării principale de la PanOpticon. Ce mai arătare, şi zgârie-norul ăsta gotic de zirconiu! Etajele superioare i se pierd în nori. La picioarele lui, Tōkyō fierbe ca sub un capac etanş – 34 de grade Celsius şi 86% umiditate. Aşa spune, cică, un panou mare de afişaj marca Panasonic. Tōkyō poate fi atât de aproape, că nu-l vezi întotdeauna. Distanţe nu există. Parcă toate-s deasupra capului tău – dentişti, grădiniţe, studiouri de dans. Şoselele şi-aleile – până şi ele sunt cocoţate pe catalige afumate. Veneţia, cu marea secată. Reflexii de avioane se înalţă pe faţadele-oglinzi ale clădirilor.

Bogotá, Columbia

Forma ruinelor, de Juan Gabriel Vásquez, ed. Polirom, 2018

Orașul columbian este aici un decor al misterelor, în care se întâlnesc literatura marilor scriitori și crimele marilor asasini.

Marți dimineață am ieșit în cartierul la Candelaria, în centrul capitalei, fără alte motive în afară de a mă opri în locul unde căzuse Gaitán (n.r.: celebrul politician columbian în jurul morții căruia e centrat romanul) și a-mi aminti ce-mi spusese Pacho Herrera într-o după-amiază din 1991. Am refăcut drumul pe care-l străbăteam atât de des când studiam dreptul, de la Chorro de Quevedo la Palomar del Principe, de la băncile din Parcul Santander la treptele Catedralei Primada; pe vremea studenției, drumurile mele fuseseră arbitrare și dezordonate, lăsate cu bună știință în voia capriciilor și întâmplărilor zilelor (care nu sunt niciodată la fel), însă de la un moment dat s-a instaurat o anumită ordine în ele, și acea ordine, care se rafinase odată cu perioadele succesive petrecute de mine în Columbia, devenise acum o rutină fixă. Desenat pe harta cartierului, traseul meu era un paralelipiped ale cărui vârfuri, ca în Moartea și busola, erau reprezentate de întâmplări violente, cu diferența că întâmplările din povestirea lui Borges nu sunt altceva decât un artificiu conștient și foarte bine gândit al unui bandit literar, pe când ale mele țineau întru totul de niște cumplite întâmplări ale istoriei.

Bogotá

Obișnuiam să-mi încep drumul de la Café Pasaje, unde beam o cafea cu rom, apoi traversam Piațeta Rosario și o luam spre est pe Strada 14, trecând prin fața casei cu gard înalt de fier unde poetul José Asunción Silva s-a sinucis, împușcându-se în inimă, în 1896; apoi mergeam spre sud și coboram până la Strada 10, călcând atent pe pavelele ei ca niște țestoase moarte, trecând încet pe lângă fereastra pe care Simón Bolívar a sărit în acea infamă noapte de septembrie din 1828, când mai mulți complotiști au dat buzna agitându-și săbiile și au încercat să-l omoare în propria casă; dădeam în Séptima în dreptul Capitoliului, iar după douăzeci de pași mă aflam în 1914, proiectat acolo de cele două plăci de marmură care, cu redundanță supărătoare, deplâng asasinarea generalului Rafael Uribe Uribe; patru cvartale mai încolo spre nord, ajungeam dinaintea fostului edificiu Agustin Nieto, sau mai bine zis pe trotuarul unde a căzur ucis Jorge Eliécer Gaitán. Uneori mai făceam câțiva pași, până în locul unde în 1931 era băcănia în care caricaturistul Ricardo Rendón, ale cărui desene le admirasem, fără a le înțelege, încă de mic, a schițat un cap străpuns de un glonț, a mai băut o bere și apoi și-a tras un foc în tâmplă din motive rămase neștiute până în ziua de azi. Am făcut întregul traseu în acea marți, 13 septembrie, însă de data aceasta mă gândeam la toate morțile pe care le moștenim, care de-a lungul atâtor ani s-a petrecut într-un spațiu atât de restrâns și au ajuns să facă parte din peisajul nostru chiar dacă noi nu ne mai dăm seama, și m-a surprins să văd că oamenii treceau pe lângă plăcile de marmură ce vorbeau despre morți fără să se oprească și probabil fără să se gândească vreodată la ei, măcar o clipă, la toți acei morți care mai trăiesc doar în gândurile noastre. Noi, cei vii, suntem cruzi.

Calcutta, India

Porecla, de Jhumpa Lahiri, ed. Nemira, 2018

Împărțită între India și America, acțiunea romanului Porecla este o incursiune în lumea tradițiilor indiene, dar mai ales un reflector pus pe viața unei familii care alege Occidentul.

Sunt conduși spre taxiuri care așteaptă și apoi merg pe drumul VIP, trecând pe lângă un câmp imens, către centrul Calcuttei de nord. Gogol este obișnuit cu peisajul, dar se uită lung la oamenii cu pielea închisă care trag ricșe și la clădirile în paragină, cu balcoane din lemn lucrat, având seceri și ciocane pictate pe fațade. Se holbează la călătorii care se agață de tramvaie și de autobuze, amenințând în fiecare moment să se reverse în mijlocul străzii, și la familiile care fierb orez și se spală pe cap pe trotuare. În apartamentul mamei din Amherst Street, unde acum locuiește familia unchiului lui, vecinii se uită de la ferestre și de pe acoperișuri la Gogol și la familia lui, care coboară din taxi. Ies în evidență datorită pantofilor sport, strălucitori și scumpi, a tunsorilor americane și a rucsacurilor agățate pe câte un umăr.

Calcutta

Odată ajunși înăuntru, el și Sonia primesc cești de Horlick și farfurii de rossogolla (n.r.: desert bengalez), însiropate și poroase. Li se ia forma tălpii piciorului pe câte o foaie de hârtie și un servitor e trimis la Bata ca să aducă papuci de cauciuc de purtat în casă. Valizele sunt descuiate și desfăcute și toate cadourile sunt oferite, admirate și probate.

În zilele ce urmează se obișnuiesc din nou să doarmă sub plasa împotriva țânțarilor, să se spele turnându-și apă în creștet din recipiente mici, de tinichea. Dimineața, Gogol se uită cum își pun verișorii lui uniformele școlare, alb cu albastru, și-și agață sticlele cu apă în diagonală, pe piept.

Mătușa lui, Uma Maima, stă în bucătărie toată dimineața, apostrofând servitorii când se așază pe vine lângă canalul de scurgere ca să frece vasele murdare cu cenușă sau când zdrobesc grămezi de condimente pe niște plăci ca niște pietre de mormânt. În casa familiei Ganguli din Alipore vede camera în care ar fi locuit ei, dacă părinții lui ar fi rămas în India, patul din lemn de abanos pe care ar fi dormit cu toții, șifonierul în care și-ar fi ținut cu toții hainele.

În loc să închirieze un apartament, petrec opt luni la diferite rude, mutându-se din casă în casă. Stau la Ballygunge, Tollygunge, Salt Lake, Budge Budge, transbordați de colo până colo prin oraș cu nenumărate taxiuri. La fiecare câteva săptămâni dorm în alt pat, vizitează altă familie, se adaptează la alt program zilnic. În funcție de locul unde se află, stau pe podele de argilă roșie, de ciment sau de mozaic sau la mese de marmură prea reci pentru a ține coatele pe ele.

Tripoli, Libia

Întoarcerea, de Hisham Matar, ed. Polirom, 2018

Întoarcerea, roman recompensat cu Premiul Pulitzer în 2017, este o călătorie în Libia de după Gaddafi, în care traumele regimului acestuia sunt la tot pasul. Când fiul își caută tatăl, fost deținut politic, într-un rai în care mai întâi a fost iadul.

Și iată-l, pământul. Ruginiu și galben. Culoarea pielii abia vindecate. Poate că în sfârșit aveam să mă eliberez. Pământul a devenit mai întunecat. Înmuguriri de verde acoperind colinele în strat subțire.

Și, dintr-odată, marea copilăriei mele. Exilații idealizează adesea peisajul țării lor de baștină. Eu mi-am pus în gând să nu cad în capcana asta. Nimic nu mă enerva pe vremuri mai mult decât un libian care o freacă liric cu „marea noastră”, „pământul nostru”, „briza țării-mamă”.

În sinea mea însă, am continuat să cred că lumina de acasă nu avea egal. Am continuat să mă gândesc la orice mare, oricât de frumoasă ar fi ea, ca la o impostoare. Acum, când zăream primele frânturi de țară, mă gândeam că, în realitate, era și mai luminoasă decât mi-o aminteam.

Faptul că existate în tot acest timp, că rămânea așa cum fusese în toți acești ani, că eram în stare s-o recunosc, îmi dădea senzația unui dialog, a unei chemări însoțite de ecoul ei, a unei exprimări a recunoașterii reciproce.

Tripoli

Insula Castellamare, Italia

Casa de la marginea nopții, de Catherine Banner, ed. Humanitas, 2018

Undeva în Sicilia, Casa de la Marginea Nopții e un bar care ascunde secretele unui întreg secol încifrate într-o palpitantă istorie de familie.

Odinioară, întreaga insulă Castellamare era bântuită de blestemul plânsului. Nenorocirea se trăgea de la grotele de lângă mare şi, cum localnicii îşi construiseră casele din pietrele acelea care fuseseră însuşi focul lichid al vulcanului, nu după mult timp plânsetele se auzeau din toate zidurile clădirilor şi răsunau pe străzi, ba chiar şi intrarea boltită a oraşului se jelea noaptea ca o mireasă părăsită.

Chinuiţi de acest blestem, locuitorii insulei se certau şi se sfădeau între ei. Taţii nu se înţelegeau cu fiii, mamele se întorceau împotriva fiicelor, vecinii nu vorbeau unii cu alţii, pe scurt, nimeni nu avea o clipă de tihnă. Lucrul acesta a continuat mulţi ani, până când, într-o toamnă, a venit un cutremur mare.

Localnicii au fost treziţi din somn de o zguduitură în străfundurile insulei, o trepidaţie cumplită. Zdrăngăneau pietrele pe drum şi farfuriile în bufete din cauza cutremurului, iar clădirile au început să tremure ca nişte bucăţi de ricotta. Până dimineaţa, seismul prăvălise la pământ toate casele de pe insulă.

În timp ce pietrele năruite se tânguiau şi plângeau, locuitorii insulei s-au adunat laolaltă ca să decidă ce trebuia făcut.

Insula Castellamare, Italia

Ierusalim

Cineva cu care să fugi de acasă, de David Grossman, ed. Polirom, 2018

În lumea unui Ierusalim văzut cu un ochi fugar, colorat de povești sinistre și romanțioase aventuri nocturne, descris ca din goana unui tren care fuge parcă fără destinație. (Polirom)

Coborî în piața Ha-Hatulot și trecu printre tarabele luminate, frecându-se de umerașele încărcate cu pantaloni turcești și cămăși indiene. Îi plăcea piața aceasta, chiar dacă Idan și Adi o numiseră „Picadilly a săracilor”. Se oprește în dreptul tarabei cu „kipot”, iar vânzătorul gras glumește pe seama capului ei ascuțit, de tip așkenaz. Un tânăr, expert mondial (așa spune el), îi propuse să-i scrie numele pe un bob de orez, iar ea zise că o cheamă Brunhilda.

Un băiat frumușel foc, în pantaloni scurți și cu turban pe cap, stătea pe pământ și ținea în mână piciorul tânăr al unei femei, desenându-i, cu mare delicatețe, un tatuaj. Tamar se opri o clipă și privi scena aceasta puțin geloasă. Se îndepărtă cu greu. Trecu o dată sau de două ori printre tarabele cu mirodenii și inspiră fumul subțire și aromat al tămâii. Stătea în fața tarabei cu lumânări de toate formele și spera ca bătaia ușoară pe care o simțea de câteva secunde pe spinare ar putea fi un mesaj. Dar când se întoarse, nu văzu pe nimeni.

Pe strada vecină, Yoel Moshe Solomon, era o reprezentație: o fată cam de aceeași vârstă cu ea, cu o pălărie colorată, de sub care ieșeau bucle aurii, ținea în mână două frânghii. De ele erau legate fâșii de pânză cuprinse de flăcări, iar ea dansa cu ele, trecea pe sub ele, pe deasupra lor, cu mișcări lungi, circulare. O altă fată stătea mai departe, cu ochii larg deschiși, sprijinită de zidul magazinului, și bătea ritmul la tamburină.

Ierusalim

Tōkyō poate fi atât de aproape, că nu-l vezi întotdeauna. Distanţe nu există. Parcă toate-s deasupra capului tău – dentişti, grădiniţe, studiouri de dans. Şoselele şi-aleile – până şi ele sunt cocoţate pe catalige afumate. Veneţia, cu marea secată. Reflexii de avioane se înalţă pe faţadele-oglinzi ale clădirilor. (David Mitchell)

Foto sus: Murray Hill, New York