CRONICĂ DE FILM La aproape 90 de ani, Clint Eastwood nu se lasă: propune un nou film ca regizor, „Richard Jewell” (2019), ajuns acum şi în cinematografele din România. O altă poveste inspirată din realitate despre un erou apărător al Americii, regizată cu aparentă simplitate, dar şi cu obişnuitul patos.
Un articol de Ionuţ Mareş|13 februarie 2020
Regizor de modă veche într-o epocă în care este preţuită mai degrabă inovaţia exprimată sub cât mai multe forme, Clint Eastwood nu se încurcă în artificii şi înflorituri.
Îi place să spună lucrurile direct, cu însufleţire patriotică – America din viziunea sa ar fi ţara eroilor albi, vag nostalgici după un trecut despre care se presupune că punea mai mult preţ pe onoare, curaj şi devotament naţional.
Nu se teme că ar fi perceput ca desuet (sau, mai rău, ca un republican retrograd), într-un moment al omniprezenţei subiectelor progresiste mai mult sau mai puţin oportuniste.
Din trei-patru secvenţe decupate în clasicul plan-contraplan, într-un prolog plasat în 1986, cu un deceniu înainte de evenimentele aflate în centrul poveştii din „Richard Jewell”, facem cunoştinţă cu cele două personaje despre care ne dăm rapid seama că vor fi protagoniştii.
Un magazioner supraponderal şi puţin ciudat, care visează să devină poliţist sau orice agent al statului însărcinat cu aplicarea în vreun fel a legii, de a cărei sfinţenie este de altfel cvasi-obsedat – Richard Jewell, jucat de un excepţional Paul Walter Hauser.
Şi un avocat aparent ratat sau cel puţin dezabuzat, cam singurul coleg dintr-o mică firmă publică de avocatură care îi acordă atenţie singuraticului Richard – Watson Bryant, interpretat în cheie realistă de un Sam Rockwell distribuit într-un rol diferit de personajele excentrice şi expansive cu care suntem obişnuiţi.
Peste un deceniu de la respectiva întâlnire, îl vedem pe fostul magazioner în poziţia de paznic în Atlanta, locuind cu mama sa (minunata Kathy Bates). E vara lui 1996, iar în oraş au loc Jocurile Olimpice, aşa că e nevoie de cât mai mulţi astfel de supraveghetori – Richard are ca sarcină să monitorizeze Centennial Park, unde în fiecare seară au loc concerte.
Nu e chiar poliţist, ba se poate spune că e ultimul ca importanţă în dispozitivul de securitate desfăşurat la astfel de evenimente publice şi care include şi câte un om de la FBI, în acest caz un agent, Tom Shaw, jucat de Jon Hamm.
Însă îşi ia treaba în serios, devenind uneori caraghios din cauza excesului său de zel. Vrea respectarea cu stricteţe a tuturor procedurilor, pe care le ştie pe dinafară, şi e agasat când nu se întâmplă asta. Dar nu îşi excede atribuţiile, pentru că are un real respect faţă de cei superiori în grad.
Într-o noapte, în plin concert, descoperă un rucsac suspect, în care se dovedeşte a fi o bombă improvizată ce explodează în cele din urmă, omorând două persoane şi rănind alte peste 100.
Chiar dacă bomba nu a fost dezamorsată la timp, datorită vigilenţei lui Richard pare să se fi evitat o tragedie şi mai mare.
După ce mass-media îl transformă în erou, un articol dintr-un cotidian local prost documentat – scris după informaţii „pe surse” de către o jurnalistă dornică de glorie, jucată cu charismă de Olivia Wilde – îl aruncă în scurt timp pe Richard în postura de suspect, aşa cum se pripeşte FBI-ul să îl considere.
Aici intervine avocatul jucat de Sam Rockwell, chemat în ajutor de eroul decăzut peste noapte.
Cu un scenariu bazat pe un amplu articol şi pe o carte care au documentat această întâmplare ieşită din comun şi extrem de ofertantă ca subiect, filmul lui Clint Eastwood ficţionalizează parcursul lui Richard Jewell.
De la anonimul mult prea fascinat, aproape în mod bolnăvicios, de aura pe care i-o transmite orice uniformă ce sugerează misiunea de garantare a ordinii (în tinereţe fusese dat afară din postul de paznic la un colegiu pentru că devenise exagerat de strict în aplicarea regulilor) şi până la victima FBI-ului, nevoit să îşi dovedească nevinovăţia, deşi nu părea decât să-şi fi făcut datoria.
Clint Eastwood urmăreşte riguros, pas cu pas, tot acest traseu, care e – trebuie să o recunoaştem – destul de previzibil, indiferent dacă eşti sau nu un spectator familiar cu cazul real.
E evident de partea cui ni se cere să fim şi cine sunt băieţii buni şi băieţii răi.
Însă scenariul lui Billy Ray, interpretările actoriceşti impecabile (care alunecă din comedie în dramă şi înapoi cu o uşurinţă impresionată) şi regia discretă, elegantă şi eficientă a lui Clint Eastwood au grijă să arunce în fiecare secvenţă noi detalii, nuanţe şi mici piste false.
Ele conferă farmec şi ceva suspans acestei pledoarii asumate, pe alocuri patetică, în favoarea dreptăţii şi a celor care caută, chiar şi într-un fel stângaci, acest sentiment nobil pe care veteranul cineast l-a folosit mai mereu ca motor al filmelor sale.
