Sandu Tudor – Floarea de Foc a Rugului Aprins premieră la Teatrul Radiofonic
https://www.ziarulmetropolis.ro/sandu-tudor-floarea-de-foc-a-rugului-aprins-premiera-la-teatrul-radiofonic/

Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră absolută, marţi, 7 aprilie 2020, de la ora 19.00, la Radio România Cultural, în cadrul proiectului Biografii, memorii:
SANDU TUDOR – Floarea de Foc a Rugului Aprins.

Un articol de Ion Costin Manoliu|7 aprilie 2020

Scenariul: Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Dan Puric. În distribuție: Mihai Bica, Dan Puric, Orodel Olaru, Amalia Ciolan, Mircea Constantinescu, Alexandru Nedelcu, Daniel Tudorică, Ovidiu Cuncea, Damian Victor Oancea, Gavril Pătru, Beatrice Rubică, Adrian Păduraru, Petru Hadârcă, Paul Simon Esperando, Ion-Costin Manoliu. Regia de montaj: Radu Verdeș și Robert Vasiliță. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Muzica originală și regia muzicală: Paul Simon Esperando.

Redactor și coordonator de proiect: Magda Duțu.  Spectacolul se va difuza și la Radio România Internațional, sâmbătă, 11 aprilie 2020, de la ora 23.00.

Scenariul radiofonic alcătuit de Ion Costin Manoliu urmăreşte devenirea întru fiinţă a celui care avea să treacă la Domnul ca mucenic, în închisoarea de la Aiud, la 17 noiembrie 1962: Sandu Tudor – Ieroschimonahul Daniil de la Rarău. Icoana acestei mari personalităţi duhovniceşti e conturată prin propria sa mărturie, prin scrierile sale şi întregită de cei care     i-au fost martorii urcuşului duhovnicesc: scriitorul şi profesorul universitar de chimie Alexandru Codin Mironescu, Ieromonahul Benedict Ghiuş, Ieromonahul Sofian Boghiu, Ieromonahul Andrei Scrima, Ieromonahul Vasile Vasilache – stareţul Mănăstirii Antim în anii 1944-1948, poetul şi economistul Paul Sterian, Înalt-Preasfinţitul Antonie Plămădeală – Mitropolitul Ardealului (1981-2005), Ieromonahul Roman Braga.

       Mihai Bica, dând glas mărturisirilor, cugetărilor, scrisorilor şi autobiografiei Părintelui Daniil Sandu Tudor, face din nou dovada că este între acei rari actori care reuşesc să interiorizeze şi să adâncească sensurile unui text duhovnicesc, pentru a ni-l reda convingător, cu o paletă de nuanţe sonore care slujesc Adevărul.

În regia lui Dan Puric, spectacolul are ritm, forţă,  echilibru, momente de înălţare spirituală şi o cutremurătoare actualitate.  Paul Simon Esperando a creat un univers muzical adecvat fiecărei situaţii dramatice, care pune în valoare fiecare scenă, vocea şi interpretarea fiecărui actor.

În anul 2019, Teatrul Naţional Radiofonic a început o serie de spectacole-document dedicate mişcării cultural-spirituale Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti. Primele două sunt: Lumina Rugului Aprins şi Alexandru Codin Mironescu – Rugul Aprins: Calea întru lăuntrul inimii. Pe Muntele Sinai, dintr-un rug aprins care ardea şi nu se mistuia, Dumnezeu S-a descoperit lui Moise ca Eu suntFiinţa. Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, a purtat în pântece pe Dumnezeu-Fiul, fără să se mistuie. Rugul Aprins e şi Rugăciunea necurmată, care arde neîncetat inima omului în care lucrează Duhul Sfânt.

O triplă semnificaţie cu trimitere la cel Unul în trei ipostasuri: Dumnezeul veşnic şi nemărginit, în care “trăim, ne mişcăm şi suntem”.

Acum, în postul Sfintelor Paşti, Teatrul Naţional Radiofonic vă oferă cel de-a treilea spectacol-document în lumina Rugului Aprins: Sandu Tudor – Floare de Foc a Rugului Aprins. 

De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta ce ne stă înainte. (Evrei 12, 1) 

Alexandru Teodorescu, născut la 24 decembrie 1896 la Bucureşti, s-a remarcat ca ziarist şi poet, în anii dintre cele două războaie mondiale, sub numele de Sandu Tudor şi aşa a rămas cunoscut. A făcut şcoala primară la Bucureşti şi apoi liceul la Ploieşti, unde l-a avut ca profesor de istorie şi filosofie pe Ion Niculescu Dacian.

„El mi-a pus în mână Evanghelia şi m-a făcut să înţeleg că trăirea lăuntrică – evlavia -, pe care mulţi o înfăţişează ca o slăbiciune, este, dimpotrivă, o încredere puternică în Viaţă.”

Imediat după terminarea liceului, la numai 20 de ani, se duce şi luptă pe front, ca sublocotent al armatei române, în Primul Război Mondial. În 1921 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie şi la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Din lipsă de bani, îşi întrerupe studiile şi pleacă la Constanţa, unde se aflau părinţii săi, Alexandru şi Sofia Teodorescu. În acea perioadă tatăl său era Consilier la Curtea de Apel din oraşul-port la Marea Neagră. A intrat în Serviciul Maritim Român şi s-a îmbarcat pe vapor ca ofiţer asistent, cutreierând mări şi oceane timp de doi ani. În 1924 se întoarce la Bucureşti şi îşi continuă studiile universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie. În timpul studenţiei a făcut parte din conducerea Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (A:S.C:R.) – alături de Mircea Vulcănescu, Virgil Popescu şi Paul Sterian – şi a lucrat, gratuit, ca director al Operei de Ajutorare Studenţească (O.D.A.S.).

În 1924 Sandu Tudor se integrează grupului literar Contimporanul, condus de Ion Vinea, Marcel Iancu şi Nicolae Cocea. A debutat literar în 1925 cu volumul de versuri Comornic, pe care criticul literar George Călinescu l-a consemnat în Istoria literaturii române. În 1927 a început să scrie la revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic. Pasionat de limba română veche şi de viaţa sfinţilor români, în acelaşi an compune Acatistul Prea Cuviosului Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, Boarul din Basarabov.

„Am început acatistul acesta în înserarea Sâmbetei Morţilor, ajun al Sfintei Duminici a Rusaliilor. Sunt cincizeci de zile de la trecerea din această viaţă a celui mai tânăr dintre ai mei. O rugăciune pocăită Sfânt-Domnului, Cel cu nume de taină, Cel peste cugetele noastre, nădejdea cea din veac în veac. Pentru aşezarea la loc de linişte a sufletului fratelui meu Eugeniu. Anul mântuirii una mie nouă sute douăzeci şi şapte.”

A mai avut un frate, Mircea Teodorescu, care a devenit un apreciat pictor. În 1928, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a dat binecuvântarea sa pentru ca Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou să vadă lumina tiparului. „Ceva din inima mea mă îndemna să cercetez istoria duhovnicească a poporului nostru, mai ales miezul ei adânc – monahismul românesc.” 

În toamna lui 1927, decanul Facultăţii de Teologie din Chişinău, Părintele Gala Galaction,  l-a invitat pe Sandu Tudor să ocupe postul de subdirector al Internatului Teologic. De la Chişinău a trimis în primăvara lui 1928 o minunată scrisoare prietenului său, poetul şi economistul Paul Sterian. În 1929 face o călătorie la Muntele Athos, unde rămâne timp de câteva luni: o experienţă duhovnicească pe care o descrie în manuscrisul intitulat Cartea Muntelui Sfânt. Pagini scrise cu un vădit talent literar, dar şi cu duhul smeritei cugetări a călugărilor athoniţi. E memorabilă întâlnirea cu Elisei schimonahul, fost cârciumar într-un oraş din Oltenia şi cea cu stareţul Antipa Dinescu, pustnic într-o chilie de la malul mării, după ce fusese mulţi ani egumenul Schitului românesc Prodromu.

La începutlui anilor ’30 ai veacului XX, Sandu Tudor a lucrat la secţia culturală a Primăriei Capitalei sub primarul ţărănist Dem I. Dobrescu (1869-1948), suspendat din funcţie la 13 noiembrie 1933 de către guvernul liberal condus de I.G. Duca. În anii ’30 ai veacului trecut înfiinţează şi conduce revista literară Floarea de foc (1932-1936) şi cotidianul Credinţa (1933-1938), unde au publicat scriitori tineri, cu căutări şi crezuri diferite: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Haig Acterian, Emil Cioran, Petru Comarnescu, Arşavir Acterian, Emil Botta, Paul Sterian, Dan Botta, Barbu Brezianu, Nicolae Carandino, Ovidiu Papadima, Alexandru Vianu, George Racoveanu, Octav Şuluţiu, Horia Stamatu, Nicolae Crevedia, Dan Petraşincu, Emil Gulian, Petru Manoliu, Constantin Lucreţia Vâlceanu, Anton Holban, Ion Biberi, Henri H. Stahl, dar şi Eugen Ionescu, Alexandru Mironescu, Constantin Fântâneru, Marcel Avramescu, Alexandru Sahia, Ghiţă Ionescu, Radu Popescu, Zaharia Stancu, Cicerone Teodorescu, Al. C. Constantinescu, Eugen Jebeleleanu sau Ion Călugăru, Jack Berariu, Alfons Adania, Isaiia Răcăciuni, Belu Silber, Ion Lespezeanu, Alexandru Robot.

Primul număr al revistei Floarea de Foc apărea la 6 ianuarie 1932 şi se deschidea cu un articol semnat de Sandu Tudor, purtând titlul – Prolog pentru ceasul acesta:

„Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aievea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii, care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre o războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi înţelelegem şi mărturisim că această viaţă are ceva ce duce spre armonie şi un rost propriu”. 

În articolul de fond din întâiul număr al cotidianului Credinţa, Sandu Tudor preciza:         “…nu slujim nici dreapta, nici stânga”.

De-a lungul celor cinci ani de existenţă a ziarului, în editorialele sale – Lecţia proceselor de la Moscova, Veacul ucigătorilor de Dumnezeu, Religia ateismului rus, Între sobor şi soviet, Bestialitatea modernă, A murit religia marxistă ş. a. –  a criticat aspru şi argumentat comunismul şi ideologia marxistă, pe Lenin şi Stalin. Fascismul şi nazismul sunt la rândul lor denunţate ca ideologii şi sisteme politice antiumane, rasiste şi fără viitor, în articole precum Bestia blondă, bestia galbenă, Ceva despre rasism, Masca ducelui, Gorila cu cască şi mască.

Sandu Tudor a fost printre cei foarte puţini care în perioada interbelică şi-au cumpărat un avion particular. Îl pilota singur. Într-o zi a anului 1937, în timpul unui zbor, sub privirea înmărmurită a prietenului său, Alexandru Codin Mironescu, s-a prăbuşit cu avionul din înaltul cerului. „M-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă din care n-am mai putut redresa aparatul. Avioneta se prăbuşea! Am strigat: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!… Dumnezeule, scapă-mă!!! Asta am cerut cu lacrimi în ochi când veneam în jos spre gura căscată a morţii. Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit”. A ieşit din mormanul de fiare absolut întreg, nici măcar cu o zgârietură…A doua zi s-a urcat iar într-un avion şi a reluat zborul, refăcând situaţia din ziua precedentă şi aterizând cu bine.

Din 1939 – odată cu izbucnirea celul de Al 2-lea Război Mondial –  e concentrat în armată. Participă la lupta contra Uniunii Sovietice pe frontul din Ucraina. În 1941, întors de pe front, a fost trecut ca profesor şi comandant la o şcoală tehnică de mecanizare, unde preda limba germană.  „La 12 noiembrie 1942, sunt arestat de Siguranţa Generală, fără nici un motiv, împreună cu alţi ziarişti de stânga, şi internat în lagărul de la Târgu-Jiu. La intervenţia Ministerului de Război sunt eliberat. Direcţia Superioară a Moto-Mecanizării avea nevoie de mine la Şcoala tehnică.”

În vara lui 1943, în ciuda greutăţilor economice şi a pierderilor de război, Sandu Tudor organizează o retragere spirituală la Cernăuţi, în prima săptămână a postului Adormirii Maicii Domnului. Pe prima pagină a programului tipărit stă scris: Din râvna unui mănunchi de oameni cu carte, preoţi şi mireni, doritori de o adâncire ortodoxă mai mare şi îmbunătăţire spirituală, cât şi de obştească trăire creştină, prin deosebita înţelegere, ocrotire şi bincuvântare a Înalt-Preasfinţitului Tit, Mitropolitul Bucovinei, s-au putut organiza Şapte zile de priveghere în minunata „cetate duhovnicească” a Arhiepiscopiei Cernăuţilor. Iată Programul conferinţelor şi titlul lor: 

Dumincă, 1 august 1943: Preotul Nicolae PopescuCalendar şi priveghere; şi Alexandru Elian De la icoană la duhovnicie.

Luni, 2 august: Alexandru MironescuMoaştele Sfântului Ştefan şi veşnicia trupului.

Marţi, 3 august: Anton Dumitriu Cunoaştere şi asceză.

Miercuri 4 august: Paul Sterian Cei şapte tineri din Efes şi dovezile Învierii. Joi, 5 august: Constantin NoicaPatos şi Patmos.

Vineri, 6 august: Petru ManoliuSchimbarea la Faţă şi frumuseţea Izbăvitoare şi Henri H. Stahl Despre spiritualitatea românească.

Sâmbătă, 7 august: Arhimandritul Benedict GhiuşDuhovnic şi Tămăduire şi Sandu Tudor – Rugăciunea Inimii şi Sfânta Isihie.

Invitaţii au fost găzduiţi  în Palatul Mitropolitan din Cernăuţi. În fiecare zi, după Sfânta Liturghie, se adunau într-o sală, unde, pe rând, ce mai importanţi participanţi expuneau o problemă, discutată apoi de către toată lumea. În cuvântul de început, Sandu Tudor a spus:

„Primul meu gând, după Liturghia aşa de frumoasă şi după ospitalitatea cu care Înalt Preasfinţia Voastră ne-a primit: ţin să mulţumesc din tot sufletul pentru bucuria de a veni aici.

Părintele Nae Popescu este bolnav şi n-a putut veni, aşa că rostesc eu un cuvânt de deschidere. Problema nu e atât să spunem lucruri interesante, cât să ne mărturisim. Întâlnirea aceasta e încercarea ca intelectualii să intre în trăirea sobornicească, într-un contact viu unii cu alţii. Pentru că, oricâtă personalitate am avea, suntem insuficienţi noi înşine. Cu Înalt Preasfinţitul Tit, am luat calendarul şi ne-am uitat ce hram are fiecare zi, între 1 şi 7 august, între sărbătoarea Ieşirii Sfintei Cruci şi Schimbarea la Faţă. Calendarul creştin are o organicitate. Imediat ne-am dat seama de posibilitatea de a ordona o ritmică spirituală pe datele acestei săptămâni. Ordinea omului rămâne nebunie când nu ţine seama de ordinea sfântă, de ordinea lui Dumnezeu. Când Dumnezeu ne pedepseşte, ne lasă la ordinea minţii noastre, care duce la dezordine, la dezastru. Noi trăim azi – viu şi tragic – această dezordine a ordinilor, care prin falimentul lor, trebuie să ne ducă din nou la ordinea lui Dumnezeu, căreia trebuie cu toţii să ne supunem. Viaţa de toate zilele ne fură cu ordinea ei. Ca să biruim, în sensul spiritual al cuvântului, să ne întoarcem la Biserică. Mă gândesc acum la aceste cuvinte minunate ale Evangheliei: Suntem din lume, dar nu suntem ai lumii. Orice om care vrea să se realizeze, după icoana lui Hristos, simte groaza acestei lumi, care vrea să-l fure – şi de cele mai multe ori îl fură. În general, unui intelectual îi e imposibil să treacă de la atitudinea sa intelectuală, numai mintală, la o tărie sau acţiune. Aceasta e tragedia intelectualului care a ajuns la „convingeri înalte”.Eu am prieteni care trăiesc ritmica bisericii, care se duc la biserică, dar au o viaţă dublă: viaţa de toate zilele şi viaţa lui în biserică. Omul din popor poate e mai unitar în viaţa de toate zilele. Vorbesc de acea elită a poporului care trăieşte evlavios.

Intelectualul român e un neputincios. Nu vorbesc de cel care nu crede. Cei care cred sunt neputincioşi. În ce sens? Nu trăieşte viaţa lui ca însăşi viaţa Bisericii. Atunci când te însumezi realităţii de duh al Bisericii, când se adună doi sau trei în numele acestei realităţi care te depăşeşte, atunci ea lucrează în noi. Şi dacă avem agerimea necesară ajungem la un stadiu de a vedea lucrurile duhovniceşte şi ne minunăm de lucrarea aceasta care e printre noi. Să îndrăzniţi! O primă condiţie a înţelegerii dintre noi este să aflăm unul despre altul, ce gândim în mod exact. Toate discuţiile care vor urma între noi, cu cât mai subiective, cu atât mai bine. Să ne integrăm în toată realitatea adevărată, care e felul de a gândi al tuturor sfinţilor Bisericii, – ca să nu spun al Mântuitorului. Facem efortul personal de a ne recunoaşte insuficienţa şi imediat vom avea completarea în întâlnirea cu ceilalţi. Dincolo de trăirea ritmică a Bisericii, să ajungem la ceea ce spunea un călugăr de la Muntele Athos: viaţa să fie o Liturghie.”

La începutul lui ’44, Sandu Tudor era locotenent la Batalionul 4 Reparaţii Auto, la Bucureşti. Soldaţii îi raportau mereu că sunt pedepsiţi pe nedrept de sergentul major, care nu le dă mâncarea prevăzută. Cercetând cazul, a constatat că soldaţii au dreptate şi l-a pedepsit de sergent.

„Seara, când m-am aşezat în pat, parcă stăteam pe un muşuroi de furnici. M-am tot zvârcolit. Aveam pe perete Icoana Rugului Aprins al Maicii Domnului, de care nu mă despart. Mi-a venit gândul să mut patul în altă parte. La câteva minute după mutare, pe când am închis ochii, pe geamul deschis al camerei a pornit o rafală de pistol automat, cu gloanţe trimise acolo unde mi-ar fi fost capul înainte de mutarea patului. Fiecare zi e un dar de la Dumnezeu.”

Dimineaţa, văzând că Sandu Tudor n-a murit, sergentul şi doi complici, au fugit, au dezertat, dar au fost prinşi. Au fost condamnaţi la moarte; apoi li s-a comutat pedeapsa în 10 ani de închisoare. Când au sosit sovieticii în România, l-au reclamat pe Sandu Tudor că   i-ar fi persecutat pentru că ei sunt comunişti.

În toamna anului 1944, după ce armata sovietică ocupase România, într-un moment de cumpănă pentru poporul român, Sandu Tudor îşi dă seama că dacă Adevărul încetează să mai călăuzească un popor, nu poate urma decât căderea; îşi dă seama că nu există soluţie materialistă, nici formulă politică în stare să ne salveze; că mântuirea nu trebuie condiţionată de împrejurările din afară. A avut  atunci iniţiativa de a-i aduna în jurul său pe prietenii şi cunoscuţii săi, pentru ca împreună să se întoarcă la Biserică, la Adevăr, la Dumnezeu.

„Suntem la o răscruce! S-a închis o epocă istorică. O iniţiativă salvatoare se impune. Iniţiativa e prielnică pentru o puternică mişcare spirituală, de înviere a autenticităţii româneşti creatoare. La început, doar câţiva oameni conştienţi, hotărâţi,  doritori să se disciplineze pe sine, pentru a se face apţi marii slujiri. Această mişcare de renaştere nu poate fi decât conform naturii şi tradiţiei româneşti: ORTODOXIA.”

În 1945, după trei căsnicii eşuate, în vârstă de 48 de ani, Sandu Tudor a intrat în obştea călugărească de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde a locuit în chilia din clopotniţă. Îşi dăruieşte întreaga avere pentru renovarea Mănăstirii Antim, unde, sub semnul Rugului Aprins al Maicii Domnului, încep întrunirile la care luau parte preoţi şi călugări, intelectuali de cel mai înalt nivel din domenii diferite şi mulţi tineri, mai ales studenţii de la Teologie, dar şi de la Medicină, Politehnică, Arhitectură. Iată câteva teme propuse de Sandu Tudor pentru conferinţele care aveau loc duminica după-amiază în biblioteca mănăstirii: Păcatul originar, Iisus – Logosul Întrupat, Rugăciunea inimii, Isihasmul, Scena şi altarul, Exegeza smochinului blestemat, Medalioane ale unor mari isihaşti. Joi seara, la stăreţie, într-un cerc mai restrâns, scriitorii şi artiştii prezentau fragmente din ceea ce au scris, din ceea ce au realizat.

Au participat mai des sau mai rar la aceste întruniri, alături de Sandu Tudor: Mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei, retras la Bucureşti, după ce Bucovina de nord fusese răpită de Uniunea Sovietică, profesorul şi scriitorul Alexandru Codin Mironescu, poetul şi economistul Paul Sterian, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, filosoful Mircea Vulcănescu, scriitorul Ion Marin Sadoveanu,compozitorul Paul Constantinescu, logicianul Anton Dumitriu, pictoriţa Olga Greceanu, medicul Gheorghe Dabija, arhitectul Constantin Joja, graficianul Mac Constantinescu, preotul profesor Dumitru Stăniloae, matematicianul Octav Onicescu, profesorul de apologetică şi mistică Ioan Gheorghe Savin, criticul literar Tudor Vianu, poetul şi matematicianul Ion Barbu, istoricul de artă Ion D. Ştefănescu, bizantinologul Alexandru Elian, generalii Gheorghe Iorgulescu, Traian Tetrat, Ioan Ţone, Gheorghe Stratilescu şi Constantin Manolache, arhimandritul Vasile Vasilache – stareţul Mănăstirii Antim, ieromonahii Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Nicodim Bujor, Felix Dubneac, Adrian Făgeţeanu, Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, Paulin Leca, Haralambie Vasilache – care a murit în închisoarea din Gherla în 1962; de asemenea, studenţii Andrei Scrima, Roman Braga, Nicolae Bordaşiu, Leonida Plămădeală – viitorul Mitropolit Antonie al Ardealului,  Nicolae  Nicolau, Traian Balea, Nicolae Vârnă, Virgil Stancovici, Mihai Neculce şi alţii. 

Providenţială pentru mişcarea Rugului Aprins a fost întâlnirea cu preotul rus Ivan KulâghinIoan cel Străin, cum avea să i se spună, în 1945, la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti.Preotul celib Ivan Kulâghin fusese în tinereţe frate de mănăstire la Mănăstirea Optina. A fost lăsat în viaţă de către bolşevici doar pentru că nu apucase să depună voturile monahale.

În ianuarie 1944 a ajuns la Mănăstirea Cernica, împreună cu Mitropolitul Nicoale de Rostov şi alte două călugăriţe din Rusia. Mitropolitul Nicolae de Rostov şi preotul Ivan Kulâghin avuseseră îndrăzneala ca sub ocupaţia germană să redeschidă bisericile, să slujească, să boteze pe cei nebotezaţi. Părintele Ioan cel Străin aducea cu sine tradiţia marilor isihaşti ruşi, o moştenire duhovnicescă pe care Rusia a primit-o din ţara noastră, acum 200 de ani, prin ucenicii Sfântului Paisie de la Neamţ, care au revitalizat monahismul rusesc.

Ioan cel Străin a fost pentru călugării şi credincioşii de la Antim un trimis al Domnului. El însuşi avea această conştiinţă, că are o misiune în „de Dumnezeu păzita Românie”. A dăruit grupului de la Antim Sbornicul – culegerea filocalică despre Rugăciunea Inimii, alcătuită de călugării de la Mănăstirea Valaam, din nord-vestul Rusiei. Părintele Ioan cel Străin a adus hirotesirea pentru Rugăciunea Inimii: binecuvântarea – prin punerea mâinilor pe capul fratelui – pentru Rugăciunea Inimii, din partea unui cunoscător al ei.

„Sărbătoarea Rugului Aprins la 4 septembrie – spunea Părintele Ioan cel Străin – este, tăcut, momentul şi locul de reunire în Duh a tuturor celor ce au fost binecuvântaţi cu darul trăirii şi cunoaşterii isihaste.” 

În octombrie 1946, preotul Ivan Kulâghin a fost predat sovieticilor, judecat şi condamnat la 10 ani de muncă silnică. În ianuarie 1947 a fost trimis înapoi în Uniunea Sovietică.

La 3 septembrie 1948, Sandu Tudor a fost tuns în monahism şi a primit numele Agaton. Pe 23 februarie 1950, monahul Agaton a fost hirotonit preot pentru Schitul Crasna din Gorj de către Înalt-Preasfinţitul Firmilian, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei. La Schitul Crasna i-a avut alături pentru câteva luni pe Ieromonahul Adrian Făgeţeanu şi Ierodiaconul Antonie Plămădeală. 

La 29 iunie 1950 este arestat şi închis la Jilava. Cei trei subalterni de la Şcoala de Mecanizare care încercaseră să-l omoare în 1945, îl acuzau de fascism şi persecuţie a comuniştilor. E condmanat la cinci ani de detenţie şi dus într-un lagăr de muncă la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Eliberat în 1952, ajunge la Sihăstria Neamţului, şi se retrage ca sihastru la Schitul Sihla.

În 1953 Ieromonahul Agaton a primit hirotesia de schimnic la Sihăstria Neamţului, cu numele de Daniil. Părintele Cleopa Ilie i-a citit rugăciunile de hirotesie. În acelaşi an, Ieroschimonahul Daniil e trimis ca stareţ la Schitul Rarău, unde strânge în jurul său o obşte de tineri ucenici. De la Rarău, venea din când în când în Bucureşti, unde reia legătura cu profesorul Alexandru Codin Mironescu şi Ieromonahii Benedict Ghiuş şi Sofian Boghiu.

În iunie 1958, la Bucureşti, a fost ridicat de Securitate din casa lui Alexandru Mironescu, împreună cu profesorul şi fiul acestuia, Şerban.  Au fost întemniţaţi stâlpii de duh ai grupului de la Antim şi cinci tineri, pe care îi chemase la cunoaşterea predaniei isihaste. În total, un număr de 16 persoane au fost condmanate la ani grei de închisoare în lotul “Alexandru Teodorescu şi alţii”, lotul Rugului Aprins. Părintele Daniil Sandu Tudor a plecat la Domnul la închisoarea din Aiud, pe 17 noiembrie 1962. Încercările de a descoperi locul înhumării nu au condus nicăieri: trecere desăvârşit împlinită.

24
/09
/20

S-a născut într-o mahala din București, pe 25 septembrie 1913, într-o zi care părea o zi oarecare și a rămas în calendarul culturii române. Acolo s-a jucat, acolo a învățat, acolo a crescut și a ascultat primele forme de muzică pe care le-a cunoscut.

24
/09
/20

Rodica Mandache, István Téglás și Edith Alibec se întâlnesc în „Dușmănie. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor”, un spectacol complex despre nevoia de intimitate și dorința de a controla povestea pe care o lăsăm mai departe celorlalți despre noi înșine.

24
/09
/20

Fundația Calea Victoriei aduce o mulțime de noutăți în programul de cursuri online al lunii octombrie, ca să te bucuri de seri reușite și energizante. Istorie și artă urbană, dicție și cetăți medievale, negociere și literatură sau comedie sunt doar câteva posibilități.

23
/09
/20

OPINIE Prea puținele recompense juste acordate la Gala Premiilor Uniunii Cineaștilor din România, ediția 2020, nu pot șterge senzația generală că un astfel de eveniment este mai puțin despre recunoașterea valorii reale, cât mai ales despre a mulțumi pe cât mai mulți, în special dintre cei apropiați de UCIN.

22
/09
/20

Editura Arthur face primul pas în asumarea unei noi identități vizuale care debutează cu anunțarea noului logo și, plecând de la acesta, va continua cu transformarea tuturor colecțiilor și proiectelor Arthur.

22
/09
/20

Cea de-a opta ediție Festivalul Național de Improvizație - !MPRO - va avea loc între 22-25 octombrie 2020, la terasa acoperită a Casei Universitarilor din București (strada Dionisie Lupu 46). Tema acestui an - Procesul creativ - invită participanții să abordeze diverse forme de exprimare artistică rezultate din improvizație.

Pagina 1 din 91712345...102030...Ultima »