Cartea „Dragă, mă duc la Charlie” (traducere din limba franceză de Tudorel Urian) a fost publicată anul acesta, la Editura All. Maryse Wolinski (născută în Algeria) este jurnalistă şi scriitoare, soţia caricaturistului Georges Wolinski, ucis în atentatele de la revista satirică „Charlie Hebdo”, pe 7 ianuarie 2015.
Un articol de Andrei Crăciun|21 decembrie 2016
Scumpă doamnă, vă scriu pentru că tocmai am încheiat lectura volumului dumneavoastră, „Dragă, mă duc la Charlie”, o confesiune care m-a tulburat în cel mai intim grad.
Ţin minte ziua de 7 ianuarie 2015 şi nu o voi uita niciodată – şi eu sunt de părere că atunci a început, pur şi simplu, o altă epocă în Europa şi în lume, care va schimba tot ce ştiam despre civilizaţia noastră. Dar nu asta mă preocupă acum, nu de asta vă scriu.
Am privit şi eu, atunci, îngrozit către Paris. Sunt ziarist de presă scrisă şi chiar dacă nu mai lucrez într-o redacţie, ci într-o cafenea, într-o nişă, orice redacţie îmi e acasă. Cum să fie ucişi, într-o redacţie, nişte gazetari, nişte cronicari ai realităţii, nişte oameni care puneau, în desenele lor, totul sub întrebare şi umor?
Cu toate acestea, nu sunt dintre aceia care au adoptat hashtag-ul #jesuischarlie, nu din lipsă de solidaritate, ci pentru că mi s-ar fi părut mult prea oportunist şi, în definitiv, prea puţin. Am preferat să ţin un doliu într-o tăcere.
Nu eram un cumpărător de Charlie Hebdo. Cunoşteam revista din vizitele mele în Franţa, dar nu se poate spune că o parcursesem vreodată cu adevărat. Iubeam mai ales rezistenţa sa la internet.
Iar atunci, la 7 ianuarie 2015, mi s-a făcut foarte ruşine că nu îi înţelesesem, cu adevărat, importanţa. De atunci, ce credeţi?, Charlie Hebdo a început să apară chiar şi la noi, la Bucureşti. O vreme, am văzut oameni cumpărând-o, dar, la drept vorbind, foarte puţini. N-am mai ocolit-o.
Mi s-a părut totodată că îmi scapă ceva în acest conflict între barbaria dezlănţuită şi libertatea deplină de exprimare. Mi s-a părut că, dusă în hiperbolă, tragedia foarte omenească a acelei zile cade, cumplit, în secundar. M-am gândit la asta: cum erau, de fapt, cei ucişi. De aceea, cartea dumneavoastră a venit nu doar ca o explicaţie, ci mai mult – ca o mângâiere.
Şi acum, abia acum!, pot să spun că am înţeles cu adevărat ce a însemnat Charlie Hebdo. Acum, după ce am citit toate cuvintele în care v-aţi aşezat durerea pentru dispariţia bunului domn Georges Wolinski, atât de fulgerătoare şi atât de nedreaptă.
Scumpă doamnă, m-a înduioşat dragostea dumneavoastră – peste patruzeci decenii de dragoste, chiar dacă fireşte că romanţaţi: mi se pare uluitor că aşa ceva a fost, totuşi, posibil în secolul XX.
M-au înduioşat bileţele de amor pe care soţul dumneavoatră vi le presăra în cale, cum m-a înduioşat şi criza financiară care vă adusese în pragul unei schimbări de domiciliu.
M-au înduioşat puterea dumneavoastră de a rezista uciderii bunului domn Georges Wolinski, precum şi grija dumneavoastră pentru memoria sa (scena cu masa de desen a soţului dumneavoastră, donată unui muzeu, este atât de cumplită, pentru că este adevărată).
Scumpă doamnă, abia acum, văzând această nenorocire în detaliile sale mărunte, în viaţă unui om care avea o programare la un agent imobiliar la orele amiezii şi nu a mai ajuns niciodată la acea întâlnire, abia acum, când primul val de furie a trecut, pot să vă spun cu toată dragostea de care mai sunt în stare că da, perfect solidar cu umanitatea celor asasinaţi, şi eu sunt Charlie…
Mai departe, vă doresc tot puterea de a rezista. Până la urmă, v-au rămas nişte amintiri grozave, şi aţi fost hăruită cu şansa atât de rară a unei mari iubiri.
Ca un fiu,
vă îmbrăţişez.
Şi acum, abia acum!, pot să spun că am înţeles cu adevărat ce a însemnat Charlie Hebdo. Acum, după ce am citit toate cuvintele în care v-aţi aşezat durerea pentru dispariţia bunului domn Georges Wolinski, atât de fulgerătoare şi atât de nedreaptă.
Foto sus: George și Maryse Wolinski / Daily Entertainment News
