CRONICĂ DE FILM Prezentat, în premieră în România, în cadrul TIFF, „Sub nori electrici”, noul film al rusului Aleksey German Jr., recent premiat la Berlinale, se înscrie în marea tradiţie a unui cinema de stări şi de idei, un cinema cum nu prea se mai practică.
Un articol de Ionuţ Mareş|2 iunie 2015
Cu cât un film e mai greu încadrabil și arondabil unui gen sau stil, cu atât are șanse mai mari de a se impune ca un film cult.
„Sub nori electrici” („Under Electric Clouds”), cel mai recent film al regizorului rus Aleksei German Jr., a fost premiat cu Ursul de Argint pentru contribuție artistică deosebită la ediția din acest an a Berlinalei și a fost proiectat, în premieră pentru România, în cadrul TIFF-ului clujean.
E mai ușor de spus ce nu este „Sub nori electrici”, decât ce ar putea fi. Nu este SF, deși poveștile sale stranii sunt aruncate în 2017, la fix un secol de la Revoluția bolșevică.
Un viitor atât de apropiat, în care progresele tehnologice (cum ar fi un robot de apartament, o clădire futuristă neterminată sau o reclamă proiectată direct pe cer) sunt umbrite de urmele istoriei terifiante a Rusiei ultimului veac și de semnalele unei societăți pe punctul de extincție, sub amenințarea unui război planetar.
Nu este în totalitate nici film postapocaliptic (sau, mai degrabă, preapocaliptic), deși peisajele dezolante și teribil de spectaculoase imaginate de German ar putea duce cu gândul într-o asemenea direcție.
Sub aparența unui film criptic, care poate fi înțeles în cheie parabolică, „Sub nori electric” este recviemul unei lumi postsovietice în care trecutul și-a pus decisiv amprenta (unul din personaje, un agent imobiliar, nu poate scăpa de amintirile din timpul copilăriei, când URSS tocmai se destrăma la impulsul lui Gorbaciov și tinerii voiau să emigreze) , iar viitorul cu greu mai lasă loc de speranță.
Mișcările neîntrerupte ale aparatului de filmat, prin fața căruia trec zeci de personaje și care surprind peisaje bizare (marcate pe alocuri de culori electrizante), fac ca timpul și spațiul să devină relative, fluide.
Totul este subordonat stărilor de regret, melancolie și tristețe existențială care domină numeroasele personaje din acest univers decăzut, în care nu mai e nevoie de artiști și savanți (un arhitec spune că singurul său rost pare să fi rămas cum să proiecteze așezarea chiuvetele și a toaletelor), tinerii nu mai știu cine au fost personajele malefice sau eroii trecutului, imigranții din Asia Centrală își găsesc cu greu locul, iar vagabonzii, dependenții de droguri și prostituatele sunt uciși fără milă.
Din această perspectivă, remarcabilul film al lui German este o critică superior mai incisivă și mai subtilă la adresa Rusiei postsovietice și celei prezente decât mediatizatul „Leviathan” al lui Andrei Zviagințev.
„Sub nori electrici” se înscrie în marea tradiție a unui cinema de stări și de idei, un cinema cum nu prea se mai practică. Un cinema care cere răbdare și acceptarea necondiționată a convenției pe care o propune, pentru a putea fi receptat la adevărata sa grandoare.
