Ieri s-au împlinit doi ani de la moartea criticului de film Alex. Leo Şerban (28 iunie 1959 – 8 aprilie 2011). Teatrul Naţional din Bucureşti a arhivat pe un DVD câteva dintre marile revelaţii pe care le-a avut Alex. Leo Şerban, într-o viaţă în care a văzut mii de filme
Un articol de Andrada Văsii|9 aprilie 2013
Ieri s-au împlinit doi ani de la moartea criticului de film Alex. Leo Şerban (28 iunie 1959- 8 aprilie 2011). Pe 18 ianuarie 2009, Alex. Leo Şerban a susţinut o conferinţă la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu tema „Şi totuşi, de ce vedem filme?“. DVD-ul arhivează câteva dintre marile revelaţii pe care le-a avut Alex. Leo Şerban, într-o viaţă în care a văzut mii de filme.
DVD-ul cu înregistrarea integrală a conferinţei poate fi cumpărat de la Teatrul Naţional din Bucureşti şi vine însoţit de o cărticică în care este transcris textul conferinţei. Iată câteva dintre problemele ridicate de Alex. Leo Şerban pe 18 ianuarie 2009.
Secretul din spatele cinematografiei
„Există un lucru pe care le-am aflat de curând și care mi se pare dătător de vertij. Este vorba despre un savant pe nume Eric Kandel – este un domn care a primi Premiul Nobel în 2000 – care este neurolog şi psihiatru şi care, într-o discuţie cu regizorul german Alexander Kluge, la Veneţia, acum doi ani, i-a relatat un lucru care are foarte mare legătură cu cinematograful. Şi anume că modul în care noi ne identificăm cu cinematograful, cu imaginile pe care le vedem, are şi o rațiune, dacă vreți, care ține de fiziologie. În orice caz, de neurologie.
Se pare că aceste 24 de fotograme pe secundă au un split second, pe care evident nu-l sesizăm, un split second de ecran negru. Şi că practic identificarea noastră şi rezonarea noastră cu ceea ce ne oferă cinematograful este datorată faptului că exact ceea ce se întâmplă în redarea, în ilustrarea pe care ne-o propune filmul, se potrivește cu felul în care funcționează mintea noastră. Cu alte cuvinte, concluzia lui Kendel şi preluată de Kluge era că cinemaul este mai bun decât realitatea.“
Ce efect are filmul?
„Ei bine, cum ne ating filmele până la urmă? Pentru că, așa cum spunea iarăși un user, pe unul din bloguri, până la urmă toate aceste întrebări au un singur răspuns onest: «Depinde». Într-adevăr, «depinde», pentru că fiecare experiență este subiectivă, fiecare ne raportăm altfel la ceea ce ni se propune, dar, dincolo de acest lucru, un specialist are această boală profesională care înseamnă să compare tot timpul (după mine, ierarhiile sunt necesare, țin de canonul oricărei arte […]).
Până la urmă, ne întoarcem la o problemă care ține nu atât de tehnică, cât de viziunea asupra acestei arte, și anume la ceea ce era foarte important pentru Hitchcock: la formă.
Filmul este ceea ce nu pot face toate celelalte arte nici măcar la un loc, ceea ce distinge cinematograful de celelalte arte, dacă vreți, un produs de sinteză, un produs care a amalgamat sugestii din literatură, amalgamează muzică, pictură, imagini.“
Magia lui Fellini
„Probabil că foarte mulți dintre dumneavoastră ați recunoscut unul dintre momentele cele mai spectaculoase din «8 ½» al lui Fellini. Este vorba despre o parolă pe care sper nu doar s-o vedem, dar s-o și auzim, nu vreau să povestesc această imagine, vă rog să mă credeți , o imagine face cât o mie de cuvinte și n-aș vrea să vorbesc cât o mie de cuvinte, dar este chiar un moment la care țin, și care, după gustul meu, este unul din acele momente în care cinematograful încearcă și reușește să facă pe undeva ceea ce a făcut literatura la, să zicem, Proust.
Practic, este vorba de această parolă, Asa nisi masa, care este în memoria personajului interpretat de Marcello Mastroianni și care este readusă la lumină, dacă pot spune așa; este vorba de un moment în care personajul regizorului, cum spuneam (care este un alter ego al lui Fellini) se gândeşte în cadrul unei şedințe de iluzionism…“
Un Jean-Luc Godard reiterat
„Un alt moment, care nu este din Fellini, ne arată, de asemenea, ce se poate face în cinema. Aveam de-a face, oricât ar părea de ciudat, cu genericul unui film, un film de Jean-Luc Godard, drept pentru care genericul nu putea să fie convențional. Este un truc pe care avea să-l mai folosească, dar după Godard, François Truffaut, în «Fahrenheit 451», în momentul în care genericul este vorbit. Acolo exista însă o rațiune: cunoaștem foarte bine povestea, este o poveste în care nu mai există cărți, nu mai există literatură scrisă, ca să zic așa, dar pentru care recursul la o asemenea formulă în care vedem genericul, practic mai mult îl auzim, are sens.
În acest film al lui Godard, care este o ecranizare (nu mai seamănă absolut deloc cu ideea de ecranizare, o ecranizare după romanul lui Moravia, «Disprețul»), avem de-a face cu un generic care este rostit, de la capăt până la coadă, de vocea lui Godard, care povestește ce se întâmplă în filmul lui, cine joacă, cine a făcut imaginea ș.a.m.d.“
Cea mai somnambulică urmărire din cinematografie
„Un moment absolut fascinant, după părerea mea… este vorba despre un moment din «Vertigo» al lui Alfred Hitchcock. Motivul pentru care am folosit exact acest moment este că , în mod evident, un road movie este un produs, este un gen pur cinematografic. Evident, în acest film nu avem de-a face cu un road movie, dar avem de-a face cu o urmărire care cred că este una dintre urmăririle cele mai somnambulice, dacă pot spune așa, ale cinematografului.
În general, atunci când ne gândim la urmăriri de mașini, avem de-a face, bineînțeles, în mod curent, cu o poveste polițistă, cu detectivi care urmăresc niște răufăcători, sau invers, poliție ș.a.m.d ritmul este foarte precipitat, muzica sprijină această precipitare a narațiunii or, aici, în acest film și în acest moment specific al filmului, senzația pe care o ai este că , practic […] se avansează prin apă.
Este o avansare foarte lentă, o avansare care pare că ține de vis. […] ceea ce este fantastic în acest film al lui Hitchcock este că aproape tot filmul poate fi văzut ca un vis – în măsura în care acceptăm că un vis poate să fie povestit atât de coerent și că , în ciuda unor lucruri neverosimile care pot apărea, el are totuși o structură limpede, cristalină, și putem urmări povestea exact ca într-un film.“
Universul cinematografiei
„Există nenumărate imagini de locomotivă în istoria cinematografului. Nu știu dacă cineva a avut curiozitatea să facă un inventar al tuturor ocurențelor locomotivei sau ale trenului în istoria cinematografului.
În această imagotecă universală, putem găsi, la modul ideal, absolut tot ce-a fost moment istoric, de la inventarea cinematografului și până astăzi. În asemenea măsură, încât există astăzi chiar foarte mulți oameni care, să zicem, învață istoria de la cinematograf și care sunt convinși că ceea ce văd nu poate fi decât adevărul gol-goluț. […] Aproape că nu mai există mistere. Ceea ce am văzut în jurnalele de actualități, vorbesc de jurnalele de arhivă, este la dispoziția noastră. Ori, riscul evident este că acest continuum de imagine, în care recunoaștem lucruri care s-au întâmplat, devine realitatea însăși“.
„Happy-end-ul este deja moneda curentă, l-am întâlnit inclusiv în reclame, este prezentat ca atare, totă lumea vrea ceva cu happy-end. Termenul în sine este englezesc și ar trebui să ne trimită nu neapărat la cinema, dar este până la urmă un termen specific cinematografului, măcar pentru faptul că cinematograful l-a acreditat și l-a popularizat ca atare. Deci, în momentul în care vedem acele două ore de realitate pe ecran, tendința noastră firească este de a cere happy- end“.
Foto: Film Reporter
