Tarelkin. Moartea întregii lumi
https://www.ziarulmetropolis.ro/tarelkin-moartea-intregii-lumi/

„Tarelkin” are ceva din „Procesul” kafkian, fiind însă mai puţin rafinat, fiind, aşadar, o esenţă. Intriga este oarecum caraghioasă, pare stupidă, dar oamenii au fost cândva încă mai naivi decât sunt astăzi. E doar un truc, e doar pânza pe care se putea picta, cu folos, acest mare tablou al deşertăciunii.

Un articol de Andrei Crăciun|3 Februarie 2014

Am fost la „Tarelkin”, de A.V. Suhovo-Kobîlin, în regia lui Gelu Colceag (care insistă pentru inserturi din „Procesul”), la Teatrul Metropolis din București. În rolul principal a jucat Marius Gâlea, dar se poate întâmpla, ca atunci când veți merge la piesă, să-l vedeți întrupându-l pe Tarelkin pe însuși George Ivașcu. E o piesă grea, rusească, dar cu mize mai ample – atât universale, cât și eterne.

„Tarelkin” (în original „Moartea lui Tarelkin”) este o piesă de teatru așa cum știam că sunt piesele de teatru – mulți actori urcă pe scenă, nu toți reușesc să-și ia aplauzele, autorul, A.V. Suhovo-Kobîlin, lasă, la rândul său, să se vadă că a fost un suflet insular, un extremist al nuanței, aristocrat, bogat, condamnat în epocă (a murit, din fericire, în 1903, înainte să vadă ce mai poate, pe pământ, omul) pentru o crimă pe care, totuși, n-ar fi comis-o.

„Tarelkin” are decoruri ample, o coregrafie curajoasă, o muzică originală, se poartă, uneori, măști, și există până și efecte speciale, ba chiar spectaculoase. Dar toate acestea nimic n-ar fi fără text. Iar, la bază, textul rezumă cam tot ce s-a scris mai bun în tema absurdului.

„Tarelkin” are ceva din „Procesul” kafkian, fiind însă mai puțin rafinat, fiind, așadar, o esență. Intriga este oarecum caraghioasă, pare stupidă, dar oamenii au fost cândva încă mai naivi decât sunt astăzi. E doar un truc, e doar pânza pe care se putea picta, cu folos, acest mare tablou al deșertăciunii.

Tarelkin este un mic pion, un oarecare mecanism secundar din marele angrenaj al corupției. Încearcă să iasă câștigător, înscenându-și moartea, dar sfârșește prin a fi umilit, înfrânt, deposedat de identitate, cum sunt dintodeauna cei care se pișă în contra vântului în lumi, ca a noastră, cea estică, mai predispuse la turmă, la fățărnicie și la abuz.

Un pitic urcă un scaun

Unele metafore sunt transparente – un lanț uman în care fiecare bagă mâna în buzunarul celui mai apropiat, un lanț uman în care fiecare dă cu bâta în capul cel mai apropiat (excelentă introducerea, în context, a unui pitic, care se urcă pe un scăunel și ia și el din buzunarul altuia, și dă și el, stângaci, cum poate, cu bâta).

Dar nu de aici vine forța lui Tarelkin, nu de aceea se joacă de mai mult de un secol, și se va mai juca încă alte secole. Nu. Din câte înțeleg, oamenii vin la teatru ca să vadă natura umană, iar “Tarelkin” realizează o dare de seamă cu privire la om, cum puține opere de artă au reușit înainte, și chiar mai puține după. Vreți omul? Iată-l, aici, foarte rusește, în toată mizeria lui.

Deznădejdea este – am mai scris-o – un cuvânt slav. Despre deznădejde e vorba aici. Deznădejdea izbăvitoare, la care nu oricine ajunge, deznădejdea care coboară în sufletul omului, după revoltă, după furie, după toate zadarnicele lupte pentru îndreptarea vieții. Dar viața nu e dreaptă, viața nu se poate îndrepta, și uite că se tot nasc Tarelkini care ajung să o priceapă.

Unii continuă lupta, alții câștigă bătălii, iar războiul acesta este, de fapt, nesfârșit. Aici e și frumusețea, aici și e și inutilitatea speciei noastre, care arareori își ia în seamă sensul.

Tarelkin

Radu Gabriel, într-o scenă din spectacolul „Tarelkin“, de la Teatrul Metropolis

„Tarelkin” are ceva dintr-un Ecleziast vesel. Totul este o deșertăciune suportabilă doar prin umor. De neuitat, falsul plâns la falsa moarte a lui Tarelkin, când Tarelkin însuși evocă relația falsului răposat cu umanismul, cu progresul, ba chiar și cu feminismul! De neuitat, da.

Viața este – o știm destui- mai mult decât așteptarea neantului, viața e o luptă în contra tuturor acestor idioți care nu încetează să se nască, să crească, să ajungă funcționari și generali și să zdrobească destine.

Un personaj își poartă, încă de la început, spinarea foarte încovoiată. E cea mai puternică imagine despre natura umană care se complace în rolul râmei. Se râde, îndelung, chiar și la replicile antisemite, atât de populare în vremea autorului. Se râde, uneori, chiar îngrijorător.

Nu există final fericit

Firește, e lesne sesizabilă satira, se batjocoresc administrația, birocrația, discursurile de felicitare, cum și ferparele, excesul, sentimentalismul gratuit, dubla măsură, ipocrizia, impostura, apetența pentru foloase necuvenite. Dar toate acestea sunt mize secundare.

Cum să spui, deci, “comedie de moravuri” unei asemenea capodopere? Trebuie să admiteți că ai fi ridicol.
Chiar dacă nimeni nu e mai presus de ridicol, nu voi scrie, totuși, că Tarelkin este o comedie de moravuri, căci e mai mult aici. Tarelkin își propune să spună ceva fundamental despre om, și chiar reușește.

De aceea, monologul final al lui Tarelkin e frumos, dar e și inutil. Întocmai ca viața, piesa asta nu cunoaște final fericit. Nu. Tarelkin termină în genunchi. Se va ridica, iar și iar, la următoarele reprezentații, pentru a sfârși tot aici. Recunoașteți, cumva, mersul omului prin istorie?

Etalarea lipsită de orgoliu a unui imens talent

Actorii sunt, din nou, foarte buni (e uluitor câți actori buni sunt de fapt în România!). Radu Gabriel este antologic. Cu înfățișarea sa plebee, cu privirea sa, când prea severă, când prea inocentă, amintește de Gheorghe Dinică. Are aceeași etalare, lipsită de orgoliu, a unui talent ieșit din toate tiparele. I-am mai remarcat pe Doru Ana, Dan Aștilean, Mihai Munteniță și Vlad Logigan, fără ca asta să însemne că sunt nedrept cu ceilalți. Nu sunt. E o chestiune de gust. Să n-o disputăm.

“Moartea lui Tarelkin” este o piesă mare, fiindcă este o piesă despre moartea întregii lumi. Dar e bine că, la noi, se joacă sub numele propriu, simplu, “Tarelkin”. Devine, fie și prin atât, mai puțin aspră, intimă aproape. Toți îl cunoaștem pe acest Tarelkin. Prea mulți râd în fața lui, ca într-o oglindă.

Moartea întristează până și sălile de spectacol. Să nu ne mai gândim la asta. Riscăm să înțelegem și altceva.

Foto din Tarelkin – Teatrul Metropolis

12
/10
/19

Editura Litera anunță evenimentele literare și aparițiile editoriale ale toamnei 2019. Printre acestea, una dintre cele mai dezbătute cărți de acum: „Trei femei” de Lisa Taddeo.

10
/10
/19

Pe 9 octombrie 1967, Ernesto Guevara, supranumit „El Che”, a fost asasinat în Bolivia. Argentinianul a fost unul dintre liderii revoluției comuniste cubaneze. O jumătate de secol mai târziu, mitul Guevara încă rezistă. Cum și de ce?

10
/10
/19

Eveniment Alexandru Darie (1959 – 2019), având ca punct de plecare ultimele două apariţii editoriale ale Editurei Nemira dedicate acestuia: „Alexandru Darie – spectacole de poveste” de Doina Papp și albumul de fotografie „Coriolanus – un spectacol de Alexandru Darie” semnat de Mihaela Marin. Lumea teatrului se află încă în doliu după dispariția dintre noi a regizorului Alexandru Darie. Acest eveniment propus de Festivalul Național de Teatru a fost gândit încă din timpul vieții sale. În 25 octombrie se împlinește un an de la premiera spectacolului „Coriolanus” de William Shakespeare, producție a Teatrului Bulandra, găzduită de FNT 2018.

09
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Deşi pretinde că este un omagiu adus oamenilor care au murit în închisorile comuniste, "Între chin şi amin" (2019), al doilea lungmetraj de ficţiune al regizorului Toma Enache, nu este de fapt decât o bătaie de joc la adresa memoriei victimelor, prin kitsch-ul pe care îl etalează.

Page 1 of 83112345...102030...Last »