Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ Timişoara, condus de Ada Hausvater, a deschis sezonul teatral în cadrul programului Capitalei Europene a Culturii cu „Bros“, un spectacol puternic, visceral şi surprinzător, în regia italianului Romeo Castellucci.
Un articol de Dan Boicea|1 aprilie 2023
23 de polițiști acaparează timp de aproape o oră și jumătate scena cu o coregrafie mută a ordinelor executate. Liberul arbitru a fost împușcat.
Violența din „Bros“ trece dincolo de lege, îi depășește granițele, e ca un ritual care trebuie dus până la capăt, cu orice preț, indiferent de suferințele abuzatului de pe scenă sau ale spectatorului din sală. Învestită cu prea multă putere, chiar și legea intră în inerția derapajelor greu de controlat. „Bros“ e un spectacol sufocant, ca genunchiul polițistului apăsat pe gâtul lui George Floyd, un gest dincolo de orice logică umană și care a șocat o lume întreagă. „I can`t breathe!“ a spus Floyd, de peste 20 de ori, iar simpla dorință de a respira i-a fost refuzată.
Poezie lângă lege și ordine și un concept inedit
„Pe scenă sunt oameni normali. Ei poartă căști prin care primesc instrucțiuni în timp real. Nu există timp pentru gândire și decizie. Totul este comprimat într-un prezent absolut. Conștiința este dezactivată“, explică Romeo Castellucci conceptul spectacolui, într-un interviu pentru El Español, preluat de revista „atent“, a Teatrului Național din Timișoara. Deci, ca premisă de funcționare a mecanismului teatral, actorii, polițiștii de pe scenă, sunt de fapt oameni obișnuiți, recrutați prin apel public și care nu și-au învățat rolurile. Pentru scena de la Timișoara, au fost selectați tineri actori sau studenți, în urma unui apel al Naționalului. Ei au semnat apoi un pact că vor executa ordinele, fără a avea inițiative personale, fără a da curs dorinței de improvizație, într-un abandon total al propriei individualități. Fiecare actor a devenit, astfel, și spectator al propriilor acțiuni. În timp real, ei primesc în căștile pe care le au în urechi indicații despre ce trebuie să facă pe scenă, devenind și manipulați, și manipulatori.
„Sunt dispus să mă transform în polițist în acest spectacol. Sunt dispus să cred cu adevărat că sunt polițist. Sunt dispus să execut toate ordinele pentru a fi un adevărat polițist. Voi executa ordinele chiar dacă îmi vor părea contradictorii. Voi executa ordinele până la capăt, chiar dacă voi fi pus într-o situație rușinoasă. După spectacol, nu voi divulga niciunul dintre ordinele primite“. Sunt doar câteva rânduri din ghidul de comportament înmânat participanților de pe scenă.
Scene cu puternic impact emoțional
Imaginile pe care le creează Castellucci sunt șocante și memorabile. Pe parcursul a cinci minute, un polițist bate un bărbat pe care l-a dezbrăcat și pe care l-a stropit apoi cu lapte. Gemetele victimei se transformă, treptat, în scâncetele unui bebeluș. Trei polițiști își antrenează un coleg cu exerciții de tortură practicate în închisorile secrete, prin tehnica înecării simulate. Sau corpul polițienesc coboară la un moment dat în sală înconjurând spectatorii într-o exhibare a dominării, punându-i într-o situație de disconfort, în timp ce, pe scenă, un câine ținut în lesă de alt polițist latră la un om care se zbate într-un sac de plastic. Publicul este el însuși sub amenințarea eternei supravegheri și constrângeri.
Uniformele fac trimitere la polițiștii din filmele mute cu Buster Keaton, sau, ca raportare mai apropiată de prezent, la unitățile de poliție din Gotham City, mai degrabă decât la unitățile reale din Los Angeles și New York. Pare o structură dintr-o lume distopică, relevantă prin forță, precizie de execuție a torturii și a violenței, care aduce aminte de atmosfera sumbră și tenebroasă din Batmanurile lui Christopher Nolan, în care nu există alb și negru, ci doar supraviețuire prin atac și confruntare până la anihilare. Poliția lui Castellucci este prezentată ca o forță de acțiune și represiune ancestrală, ca frăție a violenței.
Castellucci declară că fiecare spectator pleacă din sală cu asocierile pe care le poate face la nivel personal, asocieri cu frici, cu supunerea față de autoritate, cu ideea de mimetism sau cu comportamentul de turmă sau, până la urmă, cu ideea de libertate personală. Cât de mult te poți pierde pe tine, ca să faci parte dintr-un întreg?
Unele scene capătă dimensiune poetică sau se fixează pe retină ca niște tablouri de mari dimensiuni dintr-o galerie de artă, altele par imagini-simbol surprinse de agențiile de presă la protestele de azi din lume, în care poliția – riot police – înăbușă în forță orice abatere de la normă, cu bastoane și cu tunuri de apă.
Bros (frați – așa ar traduce Castellucci titlul spectacolului) e ca o mare frăție a salvării nu la nivel individual, ci ca forță a turmei de a trece prin intemperii. Unitatea de poliție care execută ordine fără să crâcnească, într-o sincronizare lipsită de orice emoție sau implicare afectivă, poate fi privită ca un personaj individual, un organism care are nevoie de minime impulsuri ca să-și desăvârșească misiunea, oricât de abjectă și lipsită de logică ar fi.
Întâlnirea cu un mare actor
Pentru rolul profetului Ieremia, Romeo Castellucci a lucrat la acest spectacol cu Valer Dellakeza, actor al Teatrului Național „Marin Sorescu“ din Craiova, despre care regizorul spune că e capabil „să transforme materia în spirit“. „Valer Dellakeza folosește limbajul universal, arta modulării tonurilor, a pauzei, a armonizărilor pe care gesturile și vocea le produc, atingând nemijlocit inima cu acea intensitate independentă de intelect“, mai spune Castellucci, explicând de ce nu a folosit supratitrare în engleză pentru monologul rostit în limba română de actorul craiovean, și care este rostit în română, fără supratitrare, pe orice scenă a lumii.
Este o deschidere în forță ce a reușit Teatrul Național din Timișoara, iar tot ce va fi organizat anul acesta de această instituție va fi în spiritul Capitalei Culturale Europene. Selecția de anul acesta este făcută de Oana Borș. Spectacolul „Bros“ a fost finanțat de Institutul Italian de Cultură.
Foto: Adrian Pîclișan/ TNTm
