Tiberiu Balica – viața unui prof de surf sau cum să urmărești vara în jurul lumii
https://www.ziarulmetropolis.ro/tiberiu-balica-viata-unui-prof-de-surf-sau-cum-sa-urmaresti-vara-in-jurul-lumii/

Într-un anume moment, într-un anume loc, poţi să fii lovit de o fericire nemaiîntâlnită. Asta i s-a întâmplat lui Tiberiu Balica în 2008, în apa din Tenerife, la apus de soare. După care a decis să-şi trăiască viaţa în căutarea acelei senzaţii. Valul l-a dus înspre surf.

Un articol de Adina Scorţescu|26 iulie 2018

Într-o seară de vară, pe Dâmbovița, mai exact între Piața Unirii și Biblioteca Națională, poți să vezi barca de la Apa Nova care curăță brădișul din râu și câțiva oameni care plutesc agale, pe plăci de stand up paddle (adică niște plăci de surf mai mari, de pe care guști, în siguranță, liniștea de sub picioare). Tiberiu Balica, în pantaloni scurți, stă rezemat pe una dintre pernele de pe pontonul Rowmania. Tibi (așa îi zic prietenii) spune că viața cea mai frumoasă e lângă apă. Acum e prof de surf și de stand up paddle, care își petrece iernile în insule calde. Înainte era expert contabil, la București. Viața a curs, se pare, în altă direcție…

La 28 de ani am ajuns în Tenerife într-o vacanță superieftină cu prietenul meu cel mai bun. Mi s-a dus gândul direct la surf. „Insulă, ocean… trebuie să faci surf.” Deși nu prea știam cum se face sportul ăsta, m-a atras întotdeauna ideea de ocean, de valuri de apă. Când eram mic, am făcut înot de performanță. După care am stat departe de apă multă vreme. Prima reconectare cu apa a fost când m-am apucat de snowboard –  și acolo e tot un fel de stat pe apă, numai că e înghețată, e solidă. Apoi am simțit că mă atrage ceva spre mare, spre ocean.

Atunci am făcut primul curs de surf, cu un român. Când l-am văzut pe plajă pe Gheorghe învățându-i pe alții, mi-a picat maxilarul. Prima dată am luat un val norocos, nu-mi dau seama cum, poate ne-am prins cineva. După care și eu și prietenul meu am fost pilaf. N-am mai făcut nimic. Am cerut să ieșim afară că nu eram în stare. Eram și frustrat, pentru că aveam o părere foarte bună despre aptitudinile mele ca înotător, despre echilibru, despre rezistență.

Țin minte că m-am uitat în jur, era un munte mare în față, cu un pic de zăpadă pe vârf, eram într-o apă caldă și toată lumea din jurul meu zâmbea așteptând. Muntele era lovit de niște raze de soare, era apusul. Vedeam portocaliu, verde, roz. Și mi-am zis „băi, unde dracu’ sunt?” Nu mai simțisem așa ceva frumos niciodată. Era un apus de soare în apă. Toată lumea era fericită, totul era colorat, peisajul era paradisiac – muntele, palmierii… M-a prins ideea de fericire totală, fără să fiu pe val neapărat. Și n-am vrut ca momentul ăla să nu mai vină, am căutat să-l mai simt o dată, și încă o dată. Cred că așa pățesc oamenii cu drogurile. Îți place o dată, după care mai vrei, mai vrei. 

Dup-aia m-am ambiționat și am început să învăț. Surfing-ul e foarte greu de învățat. Dacă n-ai mintea relaxată, focusată, în concordanță cu natura, în echilibru cu lumea din jurul tău, nu-ți iese nimic. La început, făceam zilnic meditație vipassana, adaptată de mine – încercam să mă gândesc cum intră aerul pe nas și iese pe gură. M-au ajutat și artele marțiale, care m-au învățat să fiu atent la energia din jurul meu.

La surfing înveți să-ți calmezi mintea, să te liniștești, să nu trăiești în viitor sau în trecut, să fii doar în momentul prezent. Cred ca asta am făcut eu la apusul ăla de soare, atunci – am trăit prezentul cu toată ființa mea. Și am vrut să-l mai retrăiesc. Îl regăsesc acum în tot felul de momente – când sunt pe apă, când fac cursuri cu cineva, când interacționez cu lume care vrea să învețe.

După ce m-am întors din excursia aia la București, timp de două zile am stat la birou și m-am cam uitat prin spatele Excel-ului. (râde) Pe vremea aia eram analist financiar. Raportam la greu, analizam, adunam infirmații. Adică cifre… Nici acum nu fac lucruri total diferite. Stau mai mult pe afară, ce-i drept, dar mă ocup și cu cifre. Am înființat o asociație sportivă, deci nu mai poate funcționa totul numai din pasiunea mea, trebuie să atrag membri, să organizăm excursii pe tot felul de lacuri și râuri. Am activitate non-stop.

Trecerea de la jobul de analist la cea de instructor de surf nu s-a întâmplat cât ai bate din palme: „Na, mi-am descoperit eu menirea.” Nu se poate chiar așa, pentru că n-aveam resurse. Am lăsat lucrurile ușor ușor să curgă. Nu m-am stresat cu nimic, nu mi-am zis „Eu vreau foarte mult să fac asta!”. Poate că există un destin, nu știu. Am simțit fericirea aia, dar n-am avut să mă teleportez direct, din nou acolo. Am avut o dorință fără pic de atașament.

Când te uiți la un om care face surf e ca atunci când privești pe cineva dansând. Câteodată vezi un dans în care doar o persoană dansează frumos, alteori amândouă dansează bine… Numai că valul e ăla care dansează cel mai bine, iar omul încearcă să țină pasul cu el. Când valul e organizat, curat, are o curbă – niște forme feminine – , te bucuri privindu-l. Iar când nu vezi niciun surfer pe el, îți pare rău, că n-a dansat nimeni cu el.

Trecerea de la stadiul de elev într-ale surfului la cel de profesor s-a întâmplat de nevoie. În Tenerife am participat la cursuri ajutând instructorii care erau acolo. A fost o motivație extraordinară, pentru că am realizat că sunt în locul potrivit, la momentul potrivit și că nu am de unde altundeva să învăț chestia asta. Vreo lună am stat într-un garaj, altă lună la cort… N-a fost parfum. Dar mi-a plăcut să învăț atât de mult, încât nu mă gândeam unde stau. Eram atât de fericit! Seara făceam antrenament la sală, apoi mergeam la saună, făceam duș, ieșeam pufos de acolo, după care mă duceam să dorm la cort. Eram foarte relaxat.

Mi-am pierdut total conectarea cu vârsta – că la 30 de ani tresă fii într-un fel, la 35 într-altul… Am rămas concentrat pe niște lucruri și nu m-a mai interesat absolut nimic altceva, decât să învăț surf și să trăiesc senzația aia. Dacă îmi rulau în background lucruri ca întemeierea unei familii… nu le-am sesizat. Focusul meu era să stau cât mai mult timp în apă. Prietenii își imaginau că stau la plajă toată ziua, pe o insulă… nu era chiar așa. Era de muncă – și de vânzări, și de salahor.

Munca pe care o simt cel mai bine și acum e atunci când învăț pe cineva. Așa simt că pot să aduc un plus de valoare în viața unei persoane, că dau mai departe un lucru pe care l-am învățat atât de greu. M-am chinuit ani de zile și mi-am dat viața peste cap ca să învăț lucrul ăsta.

Tiberiu Balica

Credit foto Alexandru Prepelita

Viața a curs cumva în direcția asta. N-am făcut lucruri foarte importante, dar am urmărit un sentiment, o senzație, nu o activitate sau o meserie. Partea cu predatul a venit natural, pentru că părea singurul mod de a sta acolo, de a fi lângă apă. La început nu știam nici spaniolă…

Menirea o cauți toată viața, pentru că lucrurile sunt într-o continuă schimbare. Nu e nimic pe care să-l găsești și să zici „Gata, e sfârșitul drumului!”. E doar o etapă, care de fapt e o deschidere către altă etapă. E un drum și atât.

Zilele mele arată luminos; cu stilul ăsta de viață, am păcălit total iarna. În septembrie plec în Portugalia, unde avem niște tabere de surf. Apoi din octombrie până în decembrie sunt în Tenerife. În februarie sunt în Bali, în martie în Ecuador și în aprilie în Peru. În mai vin acasă la pontonul de pe Dâmbovița.

VREI SĂ CITEȘTI CONTINUAREA POVEȘTII? ZI DA

 

 

Pe Tibi îl găsiți în persoană de luni până joi, de la 19-21, la Divertiland, din mai până la sfârșitul lui august. În weekend, puteți să mergeți cu el în excursii cu stand up paddle. În restul anului, vă poate învăța surf prin Portugalia, Tenerife, Peru, Bali. Online îl întâlniți pe supacademy.ro, Facebook și Instagram.

Foto: Tiberiu Balica – facebook, Alexandru Prepelita

Începe weekendul cu o porție de autenticitate & bucurii mici. DE CE NU? Gustă din interviurile „DE CE NU?“, coapte în fiecare vineri de Ziarul Metropolis și Zi DA pentru cafeaua de dimineață. Întâlnește-i pe oamenii puși față în față cu alegerile care i-au făcut fericiți.



07
/06
/14

Eusebiu Ștefănescu a primit anul acesta Premiul UNITER pentru rostirea poeziei, despre care spune că nu se poate face pe dinafară, ci ,,pe dinăuntru”. Când era mic, credea că o să devină poet. Apoi, o ședință de spiritism i-a arătat că destinul său este legat de actorie...

31
/05
/14

În ultimul episod al interviului cu Şerban Tomşa, veţi afla despre tabieturile de scriitor ale romancierului ( sau despre cum şi când scrie Ş. T. ) şi de ce acesta a stat mulţi ani departe de masa de lucru.

27
/05
/14

Ziarul Metropolis inaugurează o serie de „interviuri – foileton” cu scriitori români contemporani. Primul pe lista noastră este Şerban Tomşa, autorul romanelor „Biblioteca lui Noe”, „Maimuţe în haremul nopţii”, „Gheţarul” (premiul Asociației Scriitorilor din București) şi „Călugărul Negru”.

26
/05
/14

Baletul e scump, spune povești siropoase și se adresează mai mult fetelor. Sunt câteva dintre miturile care ne țin departe de sala de spectacol. Corina Dumitrescu, de 20 de ani prim-solistă a Operei Naționale București, ne spune cum stau lucrurile în realitate.

21
/05
/14

Un interviu neconvențional, să-i spunem atât de previzibil așa, cu actorul, omul de televiziune, starul Mihai Bendeac. Despre cum s-a legat prietenia cu cantautorul Gabriel Cotabiță, despre cum l-a ajutat în carieră calviția și despre relația cu “Mondenii”.

17
/05
/14

Angajat al Teatrului Mic din București, Ștefan Lupu își ia meseria de actor foarte în serios, exploatându-i toate laturile. Spectacolul de teatru-dans ZIC-ZAC, în care joacă alături de Andrea Gavriliu și de Gabriel Costin, a fost premiat de Uniunea Teatrală din România la gala din luna aprilie.

14
/05
/14

Diana Mihailopol a fost recompensată cu Premiul UNITER pentru teatru radiofonic, pentru Două nuvele de Mihail Bulgakov: Ştergarul cu cocoş şi Beregata de oţel. Ea a semnat dramatizarea radiofonică şi regia artistică pentru această producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune, premiată la gala desfășurată la sfârșitul lunii aprilie.

05
/05
/14

T. O. Bobe, scriitorul care a dat acum zece ani „Cum mi-am petrecut vacanța de vară“, o carte de o forță de expresie, ba chiar și de un succes rareori egalate, T. O. Bobe, scriitorul care a revenit în 2011 cu „Contorsionista“, ne-a oferit un scurt interviu din care va rezulta că a scrie cărți în România echivalează cu a merge pe o sârmă imposibilă care arareori duce undeva.