Serban Tomsa: „Sunt scriitor şi asta e totul pentru mine”
https://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-sunt-scriitor-si-asta-e-totul-pentru-mine/

Ziarul Metropolis inaugurează o serie de „interviuri – foileton” cu scriitori români contemporani. Primul pe lista noastră este Şerban Tomşa, autorul romanelor „Biblioteca lui Noe”, „Maimuţe în haremul nopţii”, „Gheţarul” (premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi „Călugărul Negru”.

Un articol de Constantin Piștea|27 Mai 2014

Interviul cu Serban Tomsa a fost realizat de Constantin Piștea pentru Ziarul Metropolis şi pentru blogul său, constantinpistea.wordpress.com.

Şerban Tomşa este un scriitor cu blog (serbantomsa.blogspot.ro). Nu-i plac lansările de carte şi trăieşte în provincie, ca profesor, de luni până vineri, şi ca scriitor, în weekend şi în vacanţe. Are, însă, păreri, gusturi şi, nu se putea altfel, mâhniri. În copilărie, citea într-o poiană şi într-un cimitir, visând la ziua în care va fi scriitor. Spune că încă mai visează.

Citindu-i, până acum, doar „Călugărul Negru”, cred că visul i s-a împlinit. Îl veţi descoperi în acest interviu pe scriitorul Şerban Tomşa, care face o radiografie a lumii literare de la noi, fără ocolişuri sau partizanate. La rândul lor, pasionaţii de teatru vor afla că Tomşa a făcut armata alături de câteva nume importante ale scenei: Victor Ioan Frunză, Dominic Dembinski şi Tompa Gabor – “Tompa a fost cel mai bun prieten al meu. Lucram împreună ca veselari, la bucătărie.”

─  Domnule Tomșa, cel mai recent roman al dumneavoastră, „Călugărul Negru”, este plin de referințe livrești. Când l-ați scris, nu v-a fost teamă că, astfel, vă restrângeți cercul de posibili cititori?

─  Într-adevăr, pentru un cititor de ocazie, referinţele culturale fac un text de neînţeles şi de necitit. Cine vrea mulţi admiratori scrie ca Sandra Brown. Nu e greu deloc. E o chestiune de opţiune. Sunt de părerea lui Fielding, potrivit căruia – vezi „Tom Jones” – un roman e ca un han, iar cititorii sunt nişte muşterii care trag acolo să mănânce şi laudă bucatele ori ocolesc locul, înjurându-l pe hangiu. Multă vreme am crezut că prozatorul român nu ar şti să scrie deopotrivă pentru public şi pentru critici, şi că ar alege calea mai complicată, ignorându-i pe cei mai mulţi care ar putea să-i deschidă opurile. Dar Caragiale mă contrazice: el ştia să-şi vândă marfa. Schiţele şi nuvelele sale se parcurg pe nerăsuflate. „Două loturi”, de pildă, e o capodoperă de seducere şi de manipulare a cititorului.

În România nu există piaţă de carte

Nenorocirea este că, în România, nici nu există piaţă de carte: la un tiraj de cinci sute de exemplare, nu exişti ca scriitor. Şi îmi place să cred că sunt un scriitor care, întâmplător, e şi profesor. Nu invers. Singurele edituri care îşi fac o promovare inteligentă şi profesionistă sunt Polirom şi Humanitas. Cei din urmă sunt chiar biblioteca3agresivi în această direcţie. Dar reuşesc să-şi impună autorii. În rest, Dumnezeu cu mila. Vă vine să credeţi că n-am organizat nicio lansare pentru cărţile mele? Mi-au propus cei de la Tracus Arte să-mi facă o asemenea bucurie, dar i-am refuzat. M-am bucurat că nu s-au supărat. Ce poţi face în situaţia respectivă? Aduni câţiva prieteni şi vinzi zece exemplare. Dacă ai mai mulţi prieteni, eşti norocos. Dacă editura care te tipăreşte se numeşte Polirom, eşti şi mai băftos.

În treacăt fie zis, sunt sigur că nişte anunţuri la televizor şi tipărirea unor afişe care să fie răspândite prin oraş – mai cu seamă la intrările în instituţiile culturale sau de învăţământ – ar fi foarte eficiente pentru răspândirea cărţilor în rândul publicului. Cheltuielile pentru acest tip de promovare ar trebui să fie suportate de autorităţi. Se aruncă milioane de euro pe afişe electorale, dar pentru artă nu se dă un leu. În urmă cu câţiva ani, i-am propus unui edil o activitate care să scoată localitatea din anonimat şi la care să aduc doi-trei scriitori de marcă. Oamenii veneau cu maşinile lor, nu cereau decât două sute de lei, drepturi de autor. Şi nici nu era vorba de cărţile mele. „Ştii, dragul meu, mi-a zis omul, acum nu se poate, că e criză. Poate mai târziu.”

Politicienii de azi sunt convinşi că literatura şi, în general, cultura sunt facultative. Teo Bobe spunea, într-un interviu, că a promova cărţi în România „înseamnă să te apuci să vinzi căciuli de blană în Sahara”. Însă nu toţi mai marii zilei sunt refractari la ideea de cultură. În oraşul Videle, un fost edil a dat 250 de milioane de lei vechi unui profesor care a scris o carte documentară despre Marin Preda, a cumpărat şi tot tirajul, a plătit drepturi de autor invitaţilor, s-a ocupat de transport şi a sponsorizat un chiolhan cu sute de meseni. Nu mai vorbesc despre Neculai Onţanu, diriguitorul sectorului 2 bucureştean, un fel de Mecena român, un sprijinitor fidel şi pasionat al tuturor artiştilor contemporani.

A face apel la livresc înseamnă a construi un univers în prelungirea altuia

Pe mine m-a surprins refuzul primarului meu, fiindcă sunt prieten cu el din anii copilăriei. Am învăţat o vreme în Bolintin Vale – acolo am luat un premiu, în 1974, la un festival literar naţional – şi unii localnici nu m-au uitat. Mai ales profesorul Constantin Bărbuţă, istoric, directorul liceului pe care l-am urmat. M-a vizitat, mi-a luat un interviu – au o revistă foarte bună, „Sud” – şi mi-a organizat o lansare cu prilejul Zilelor oraşului Bolintin Vale. Dar cu două zile înainte de eveniment am făcut pneumonie. Se pare că sunt sortit să nu mă vântur la manifestări cu lume multă.

Convingerea mea este că lucrul cel mai important este să scriem. Tămbălăul şi celelalte sunt pe planul al şaptelea, mai cu seamă când astea n-au niciun efect în comercializarea tomurilor. Dar nu pot fi de acord nici cu lipsa totală de promovare. Pe de altă parte, opţiunea unui scriitor este valabilă atâta vreme cât el reuşeşte să dea la iveală o lucrare de o noutate frapantă, care să-ţi dea senzaţia că lumea s-a născut acum şi arată proaspătă şi strălucitoare, abia ieşită de sub apele primordiale. A face apel la livresc înseamnă a construi un univers în prelungirea altuia. Şi asta înseamnă tot originalitate.

Cehov, Dino Buzzati, Bulgakov, Canetti

Pentru mine, textele lui Cehov, Dino Buzzati, Bulgakov şi Canetti sunt vii şi evocă un univers real ca şi străzile pe care păşim zilnic. Riscul există, totuşi. În primul rând, un prozator nu trebuie să ajungă să scrie pentru el însuşi ori pentru câţiva prieteni. În al doilea rând, el poate trece nebăgat în seamă de criticii tineri şi activi, feat-castel-582x300prinşi în proiecte care încurajează un realism crud, jurnale ale unor experienţe personale sordide. Trebuie să precizez că îmi plac şi cărţile de acest fel, dar cred că ar trebui să dăm credit tuturor formulelor artistice valide.

E posibil, vorba prietenului Dan Miron, ca operele care sunt azi centrale să devină în viitor periferice şi invers. Etalarea livrescului este o formă de creaţie, o formă de viaţă. Invocarea tărâmurilor imaginare plăsmuite de alţii este un mod de a-ţi învinge singurătatea când simţi că te-ai aventurat pe cărări nebătătorite, stranii, care duc spre necunoscut. Dar cititorii şi criticii români i-au receptat dintotdeauna mai bine pe realişti decât pe livreşti. Mai mult pe Marin Preda şi pe Liviu Rebreanu decât pe Ştefan Bănulescu şi pe Paul Georgescu.

─ Aşadar, aţi refuzat lansarea unei cărţi, un edil v-a respins o iniţiativă din cauza crizei (financiare, desigur) şi, în acelaşi timp, credeţi că nu e bine să scrieţi pentru sine sau pentru câţiva prieteni. Atunci pentru cine sau pentru ce scrieţi?

─ Să ştiţi că deseori mă întreb şi eu asta. E marea problemă a scriitorului român. Cred că majoritatea autorilor autohtoni scriu pentru prieteni, spre deosebire de europeni şi americani, care reuşesc să fie atât pe gustul cititorilor simpli, cât şi pe al criticilor literari credibili. La noi sunt cercuri peste cercuri, impermeabile, închise, unele mai apropiate de vârfurile puterii literare, altele mai îndepărtate. În fine, cei din a treia categorie au şanse slabe să fie promovaţi în prima ligă. Şi nu se întâmplă numai din lipsa valorii literare. Sunt scriitori provinciali superiori multora care bat zilnic Calea Victoriei.

La început, scriam cumva pentru marii romancieri dispăruţi. Adică îmi concepeam textele ca şi cum acestea ar fi urmat să fie citite de Faulkner, Gogol, Cehov, Kafka şi Dino Buzzati. Lor voiam să le fac o impresie bună. Pe urmă, am scris cu gândul la criticii literari de valoare. O făceam pentru ei. Un poet spunea că îşi concepe poemele având în minte figura unui critic cunoscut. În ceea ce mă priveşte, sunt foarte mâhnit că Valeriu Cristea nu mai trăieşte. Aş fi scris pentru el. Se pricepea la proză şi, având în minte exigenţele sale, romanele mele ar fi fost mai reuşite. Poate că izbutim să dăm ceva nou dacă scriem cu gândul la cineva. La o iubită, la un prieten, la un grup căruia îi aparţinem. Dar grupurile noastre sunt prea restrânse şi ne condamnă la marginalizare. Cu unele excepţii, scriitorii/criticii români îşi dau cu părerea global, pe necitite, despre toate cărţile apărute. Poţi fi extraordinar, dar dacă nu te-a citit X, nu exişti pentru el şi, în consecinţă, nici pentru literatura română.

Pentru cine şi pentru ce scriem?

Voiam să propun un experiment pe blogul meu. Să fie publicate, sub anonimat, câteva manuscrise necunoscute ale unor mari prozatori străini. Care ar fi rezultatul? Vargas Llosa şi Ismail Kadare ar fi ignoraţi, Bukowski ar fi lăudat cu jumătate de gură, iar alţii ar fi chiar respinşi de la tipărire. În acelaşi timp, să se arunce pe piaţă romanul unui important editor român, iar textul să fie „măcar bun”. Ştiţi cum ar curge elogiile şi câte statui i s-ar arvuni recentului „autoriu”? Ar fi socotit biblioteca-rotunda-600x581novator, clasic în viaţă şi ar fi introdus imediat în manuale.

Pentru cine ar trebui să scriem? Pentru toată lumea care iubeşte literatura, aşa cum fac scriitorii străini. Chiar şi Joyce este, în mare parte a operei sale, aproape pe înţelesul tuturor. Ca să nu mai vorbesc de Rabelais, Balzac, Flaubert, Stendhal – cât de limpede este! –, Thomas Mann, Hardy, Tolstoi, Gogol – marea mea pasiune! –, Lowry, Buzzati, Fitzgerald, Steinbeck, Hemingway, Marquez, Canetti etc. Cu Dostoievski, Kafka, Virginia Wolf şi Faulkner, lucrurile sunt puţin mai complicate. O operă este o scrisoare de dragoste adresată oamenilor. Chiar şi cărţile lui Bukowski, care îmi plac la nebunie.

Pentru ce scriem? Pentru a reinventa lumea şi a o face suportabilă, ospitalieră. În viaţă, fiecare dintre noi primeşte un rol. Când nu ne convine ipostaza, inventăm altă piesă şi ne rezervăm o partitură care ne face fericiţi. Erhan, un personaj din „Călugărul Negru”, spune: „Cei care nu deschid o carte sunt cei mai proşti oameni, iar o operă este o călătorie a autorului în căutarea unui miraj… O reinventare a propriei copilării fericite, o încercare de a spune cuiva că îl iubeşti, o variantă personală a paradisului. Când autorul ajunge să-şi prindă din urmă visul, apare capodopera.”

Două precizări în legătură cu cititorii. Mă mândresc că sunt urmărit şi citit de câţiva mari scriitori. Păi, e puţin lucru? Practic echivalează cu o întreagă piaţă de carte. E ca şi cum mi-aş trimite cărţile lui Faulkner şi lui Philip Roth. Pot mărturisi, de asemenea, din experienţă, că, în general, femeile m-au citit cu mai multă răbdare, cu mai multă plăcere şi au înţeles mai multe din opurile mele. Mai ales când doamnele au fost şi critici literari.

(va urma)

Foto cu Serban Tomsa şi Călugărul negru – arhiva personală

10
/10
/17

INTERVIU Andi Vasluianu și-a petrecut copilăria în Teatrul Nottara, unde bunicul său era regizor. Astăzi îl vedem pe scena aceluiași teatru, dar mai ales ne-am obișnuit să-l vedem în filme. Cel mai nou dintre acestea este „Breaking News”, în regia Iuliei Rugină, film pe care îl găsiți în aceste zile în cinematografe și de la care pornește și discuția de față.

01
/10
/17

REPORTAJ „Linişte! Motor! Se filmează!” – o după-amiază pe platoul de filmare la „Moromeţii 2”, pe care regizorul Stere Gulea îl realizează în aceste zile chiar în satul Talpa şi în legendara casă folosită în clasicul film de acum trei decenii.

27
/09
/17

INTERVIU Oana Răsuceanu și Asociația Culturală Control N invită liceenii să-și danseze poveștile, între 9 și 15 octombrie, în cadrul atelierului de dans contemporan pentru adolescenți Dance Yourself. Iată despre ce e vorba!

22
/09
/17

INTERVIU Născut în 1977, la Piatra Neamț, regizorul Daniel Sandu alegea să studieze în adolescență la Seminarul Teologic „Sfântu Gheorghe” din Roman, experiență care avea să inspire primul său lungmetraj – „Un pas în urma serafimilor”, care intră astăzi în cinematografe.

06
/09
/17

Între 7 și 10 septembrie, trăim într-un oraș al dansului, datorită Bucharest International Dance Film Festival, care ne propune cele mai atrăgătoare filme de dans ale momentului. Despre provocările unui astfel de eveniment, am stat de vorbă cu coregrafa și regizoarea Simona Deaconescu, cofondatoare a festivalului ajuns la a treia ediție.

07
/08
/17

Renumitul director de imagine italian Blasco Giurato semnează imaginea filmului românesc ”Octav”, al regizorului Serge Ioan Celebidachi, ce va rula în cinematografe începând cu 6 octombrie 2017. Marcel Iureș are rolul principal în filmul în care mai joacă actori precum Victor Rebengiuc, Andi Vasluianu, Lia Bugnar. Blasco Giurato a semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care și „Cinema Paradiso”, pelicula premiată cu Oscar.

01
/08
/17

Românul celebru în străinătate care a descoperit Legea Constructală, Membru de Onoare al Academiei Române din 2011, Doctor Honoris Causa a 18 universități din lume este printre primii 100 cei mai citați din inginerie. Profesorul universitar la Duke University, universitatea particulară de elită în SUA, ține prelegeri pe tot globul și a publicat 30 de cărți.

21
/07
/17

Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS) coordonează colecția „Biblioteca Polirom”. BAS (39 de ani) este poet și, din acest an, romancier. Cartea sa „Copilăria lui Kaspar Hauser” a fost primită cu entuziasm, primind elogii peste elogii. Ne-am întâlnit să stăm un pic de vorbă despre cărți, nu neapărat ale noastre. A reieșit că situația nu e deloc roz. Iată.

Page 1 of 2712345...1020...Last »