INTERVIU „E un film doar cu personaje feminine pentru că ne uităm la o lume în care bărbaţii ajung mai degrabă rar”, spune regizorul Bogdan Theodor Olteanu despre debutul său, „Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă”.
Un articol de Ionuţ Mareş|1 iunie 2018
Născut și crescut în București, Bogdan Theodor Olteanu este dramaturg și regizor de teatru, precum și scenarist și regizor de film. În teatru, a scris și regizat „Cea mai călduroasă zi din an”, spectacol aflat în repertoriul actual al Teatrului Apollo111 din București. În cinema, a realizat scurtmetrajele „Duminică dimineață” (2014), „Lampioane chinezești” (2015) și „Dumneavoastră, tu” (2015).
Prezentat în premieră la TIFF, „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”, realizat în regim independent, este primul lungmetraj pe care îl regizează. Filmul va fi lansat și în cinematografe începând cu 22 iunie, fiind distribuit de Transilvania Film.
O fostă în comun, un album de fotografii, câteva conversaţii online, o cafea şi o vizită. Două fete construiesc din bucăţi începutul unei poveşti de dragoste. Dar pe măsură ce se apropie trebuie să înfrunte lucrurile care le despart.
Ionuț Mareș: De unde vine ideea care stă la baza scenariului? Cum ai decis că poate fi punctul de pornire pentru un film?
Bogdan Theodor Olteanu: Am ajuns întâmplător prieten cu niște fete destul de activiste, și în discurs și în activitate. Am aflat lucruri pe care, probabil, le intuiam, dar nu le știam așa, fără echivoc. Cât de multă nefericire și cât de multă violență (subtilă sau nu) îndură vecini și vecine de bloc.
Știu că atunci când am scris primul draft mă simțeam scârbit și revoltat pentru tot ce pățesc pe lângă mine oameni, supărat pe toată România și toți românii, pentru că dacă se întâmplă ceva printre noi, dacă cineva e agresat, nu există nimeni cu desăvârșire nevinovat. După care am încercat să mă temperez și să scriu totuși un scenariu, nu un colaj de postări pentru Facebook.
Întâmplările din film nu au corespondent direct în realitate, nu în forma asta. Nu am scris despre sau cu cineva anume în minte. Dar e un colaj format din multele povești pe tema asta pe care le-am auzit sau despre care am citit. Nu am pretenția că relația dintre cele două fete este în vreun fel definitorie pentru o comunitate. Dar sunt sigur că fragmente mici din film sunt – în rama ficțiunii sunt cuprinse gesturi și replici și reflexe și frici care există printre noi.
Ce te-a motivat să faci acest film independent? Cât de dificilă a fost realizarea lui?
Mi s-a părut, în momentul respectiv, cel mai important lucru care se întâmplă în jurul meu. Dincolo de impulsul inițial, mi s-a părut că e important să existe și filme ca ăsta. Cinemaul românesc al consacraților are o plajă limitată de teme, iar ce vine după ei poate să fie încadrat – generalizez, desigur – în două curente: fie regizori care fac filme ca ăia mari, fie regizori care încearcă să facă filme care să recâștige publicul.
Ambele tendințe sunt naturale, singura problemă e că în piramida asta marginalii și minoritățile nu există. Fie pentru că ăia mari nu au făcut filme despre ei, fie pentru că sigur nu sunt un subiect la care să se bată oamenii pe bilete.
Am avut câteva confirmări că am făcut bine ce am făcut când am dat filmul în diversele lui variante de montaj unor fete din comunitatea LGBT. Iar una dintre ele mi-a spus „nu credeam că o să văd un film românesc așa în următorii 10 ani”. Dincolo de cât de bun sau nu e, a meritat să îl fac și doar pentru propoziția asta.
Nu a fost greu deloc. M-am obișnuit să lucrez fără buget, să ocolesc încă de când scriu situațiile care ar cere bani. Nu am nicio problemă cu metoda, foarte rar se întâmplă să fiu frustrat că nu pot să fac nu știu ce sau că trebuie să renunț la un scenariu scris până la jumătate pentru că ajunge sigur dincolo de ce suportă producția DIY („Do It Yourself” – n.r.).
Mă simt câteodată vinovat că nu îi plătesc pe oameni – Alexandra Panaite (scenografie) sau Tudor D Popescu (oficial editor, neoficial coordonator de post-producție) sunt deja la al patrulea film făcut în regimul ăsta. Dar îmi sunt prieteni, le place ce facem, or să mă mai suporte o vreme.
Cum ai gândit structura și stilistica filmului, în special inserarea numeroaselor momente în care protagonistele se caută și discută pe Skype?
Am căutat un melanj între exigențele clasice ale dramaturgiei – acte, conflict ș.a.m.d. – și faptul că astfel de întâlniri sunt adesea non-lineare. Oamenii flirtează, se depărtează, se răzgândesc, se sperie, se apropie iar. Sigur că nu poți să urmezi într-un film toate volutele astea, el trebuie să se termine la un moment dat cumva, dar poți să încerci să le redai.
Apoi mi se pare fascinant cât din comunicarea online între oameni este bazată pe imagine mai degrabă decât pe cuvânt. Ne trimitem între noi filmulețe, poze, meme, gif-uri, toate sunt până la urmă niște citate și compun un discurs hibrid.
Poți să porți o conversație cu cineva și la final să nu o poți povesti cu fidelitate – dacă ai râs pentru că o poză răspunde într-un fel amuzant la o întrebare e complicat (nu imposibil, dar complicat) să reconstitui în toate nuanțele lui efectul comic.
Faptul că una dintre fete îi tot trimite celeilalte diverse mici filmări rezolvă și o problemă – un singur spațiu de lucru. Prin intermediul acestor mici fragmente ai acces la viața personajului jucat de Florentina Năstase și ieși din garsoniera fetei jucate de Silvana Mihai fără să ieși de fapt de acolo. E un cinema pentru un singur spectator, cu amendamentul că scopul lui nu e vânzarea de bilete, ci seducția.
Nu în ultimul rând inserțiile complică redarea timpului. Nu e clar când sunt făcute și când sunt arătate, ce e din prezent și ce e din trecut, nici măcar cât durează relația asta între fete. Pot să funcționeze ca niște flashback-uri sau pot să lungească timpul prezent al ficțiunii.
Cum ai lucrat cu cele două actrițe? Ce le-ai cerut? Câtă libertate au avut?
Cred că a fost zona cea mai vulnerabilă din tot procesul. Am avut emoții pentru că niciuna dintre ele nu e lesbiană – de altfel, din ce știu, nu există în România actrițe care să își asume public asta. Și atunci, la cât de impostor mă simțeam eu, adăugam și cât de nouă era tema pentru ele.
Primul și cel mai important obiectiv a fost ăsta – să înțelegem împreună ce înseamnă să trăiești cu o identitate queer și cum se poate reprezenta asta onest. Care sunt clișeele de evitat, care sunt propozițiile adevărate pe care trebuie să le spunem. E complicat când vii din exterior, pentru că e greu să îți dai seama dacă ți-a ieșit. Din ce reacții am avut după vizionările private, pare că da.
Am avut un prim draft în care existau aproape toate dialogurile și aproape toate situațiile. Câteva au fost propuse la în momentul filmării, dar puține. Însă scenariul a fost tratat cu multă relaxare – mi se părea o miză minoră să recite textul corect.
Cred că e mai important cum se privesc, cum își ating corpurile, la ce distanță se așează una de alta, decât ce spun pe gură. Iar astea nu au fost lucruri scrise, ci provenite de la actrițe. Deci e și improvizație, dar foarte structurată – nu intra nimeni într-o situație fără să știe ce are de făcut și de spus.
Cel mai chinuit a fost de fapt Marius Apopei, directorul de imagine. Ca să reușim să terminăm un film de lungimea asta în mai puțin de două săptămâni, a trebuit să găsim un sistem care să omoare toate pauzele obișnuite ale unei filmări. Marius a pus lumina astfel încât să acopere mai degrabă un spațiu decât o situație, ca să nu ne oprim de la o scenă la alta.
În plus, nu am avut o coregrafie fixată, ba chiar opusul. Actrițele au avut tema să schimbe pozițiile și mișcările chiar de la dublă la dublă. Astfel că fiecare bucată filmată are viața ei, nu e doar o repetare/reluare a celei precedente. Eu am fost foarte încântat de ce produce sistemul ăsta, dar pentru el a fost complicat să filmeze mișcări în spațiu care nu începeau și nu se terminau niciodată exact la fel.
În ce măsură faptul că e un film doar cu personaje feminine reprezintă un statement?
Ar fi fost culmea să existe bărbați și aici. Un tată rănit, un iubit din adolescență, un polițist, ceva. E doar cu personaje feminine pentru că ne uităm la o lume în care bărbații ajung mai degrabă rar. În intimitatea unui cuplu de fete prezența bărbaților e mai curând un accident decât o regulă.
Nu e un manifest. Sigur că cinemaul românesc se învârte excesiv în jurul personajelor masculine, sigur că femeile sunt de cele mai multe ori decor vivant. Dar nu știu în ce măsură regizorii sunt misogini sau doar reprezintă fidel ce văd în jur sau ambele. E o discuție.
Nu mi-am propus să scriu și filmez fără băieți. Doar nu a existat vreo situație în care ar fi fost buni la ceva.
