În anul 2009, istoricul a predat editurii Humanitas un manuscris pe care l-a cerut publicat după moartea sa. Scriitorul avea nouăzeci şi trei de ani şi a mai trăit încă (aproape) un deceniu. S-a săvârşit în ianuarie 2018, la (aproape) o sută doi ani. Cartea aceea era „Amintiri şi poveşti mai deocheate”.
Un articol de Andrei Crăciun|8 iulie 2019
Neagu Djuvara a acceptat până la urmă să fie publicată antum, chiar în anul 2009 și între timp a cunoscut numeroase reeditări. Am selectat pentru dumneavoastră trei întâmplări deocheate cu cărturarul născut în august 1916, care rezumă parfumul aparte al volumului.
-
Micul Neagu Djuvara, gol pe motocicletă, în 1922, la Mamaia-Sat
Să ne întoarcem însă la Mamaia noastră! La un moment dat, a venit să petreacă zece zile la noi verișoara Mona Mavrocordat, cu un an mai mare decât mine, rotunjoară, voinică, băiețoasă. Odată, pe când ne jucam amândoi pe plajă în pielea goală, apare pe motocicletă doctorul Lupu, faimosul politician socializant, pe atunci tânăr, simpatic, prietenos…
-
Hai, copii, să vă fac un tur cu motocicleta!
Noi, goi-goluți, Mona în side-car, eu în spatele lui, ținându-l strâns de mijloc. Și goană cu o sută pe oră pe partea udă a nisipului, ca la campionatele de viteză. O beție! Dar, la întoarcere, doctorul Lupu o ia pe șosea și intrăm astfel goi în sat – mă văd fugind rușinat prin curte de la șosea până-n casă!
-
Curiosul caz al lui Osman, nepot al ultimului sultan osmanlîu
Dar cel mai pitoresc dintre feciorii de împărat cu care m-am aflat condiscipol a fost Osman, un nepot al ultimului sultan osmanlîu. Eu aveam 13 ani și eram pirpiriu. El avea 16 și era mare, gras, umflat, prostuț, cred, și nu se supăra când își băteau joc de el camarazii. Era poreclit Pachidermul. Mai avea o specialitate la gradul suprem: era petoman. Știți ce-i asta? Că nu găsiți în DEX: la Expoziția Universală de la Paris din 1900 apăruse un fenomen care dădea spectacole la care se înghesuia lumea (mi-a povestit bunicu-meu, care a asistat), unde timp de o oră, pe când trăncănea verzi și uscate, individul scăpa câte un vânt sonor, modelat după înțelesul cuvintelor sau frazelor, mai subțire, mai gros, mai scurt și sec, mai lung și ondulat… Avusese un succes nebun și i se spusese „la pétomane”, de la verbul „péter” (a scăpa un vânt).
Osman al nostru era de același soi. Într-o noapte, în dormitorul de vreo 35-36 de paturi, s-a întâmplat un lucru neașteptat, că a lipsit supraveghetorul care altfel se culca în mijlocul dormitorului, într-un pat înconjurat de patru perdele albe (supraveghetorii erau tineri foști studenți „în pană”; li se spunea pioni). O fi fost bolnav, fără a avea timpul să prevină din vreme. Nu puteam scăpa așa chilipir! Ne-am adunat vreo 10-12 în jurul patului lui Osman, înveliți în cearșafuri (nu se știe niciodată!) și l-am rugat să-și dea drumul. Culcat pe burtă, în pielea goală, Osman și-a pornit tirul de artilerie, iar noi număram în cor – dar în șoaptă – 45, 46, 47… Deodată, cel dintre noi care vedea mai bine ușa dormitorului strigă:
- Daida, d’Artagnan!
(Daida însemna „păzea” în dialectul de la Nisa, iar d’Artagnan era porecla supraveghetorului general, după eroul din „Cei trei muschetari”).
O zbughim fiecare către patul lui, înveliți în alb ca niște stafii, pe când Osman, care nu înțelesese alarma, i-a dat înainte… 48… 49, până s-a auzit strigătul lui d’Artagnan:
- Osman! Nu ți-e rușine?
… De fapt, sigur că nu-i era rușine, că la turci trasul unui vânt sonor, după masă, e chiar o datorie, o cinstire… Condiscipolul meu Osman, din neamul sultanilor osmanlîi, avea o lungă tradiție înaintea lui.
-
Ce a văzut franțuzoaica lui Neagu Djuvara la moșie
Dar iată că unșpe ani mai târziu mă însor la Paris, încă necopt, cu o camaradă de la Sorbona, Facultatea de istorie, și o aduc la București în călătorie de nuntă, s-audă și ea pe bulevard țigăncile strigând după noi: „Să-ți trăiască franțuzoaica!”.
Ca să cunoască și sătenii mei pe conița Franț, că pe nevastă-mea, născută ca și mine în timpul Primului Război Mondial, fiică, nepoată, strănepoată, stră-strănepoată de ofițeri și generali (primul, chiar general napoleonian), o cheamă France, un nume patriotic între toate, am dus-o și la moșie – cu oarecare sfială – să descopere satul Ezna de pe Bărăganul Brăilei, improvizat după marea expropriere cu țăranii de pe armanul boieresc strămutați pe proprietățile acum ale lor. Un mare tufiș de salcâmi, nu biserică și nici măcar cârciumă. O casă joasă de administrator servea de conac. În grajd, Ghiță Ilie, credinciosul nostru grăjdar, curățase spilcă pe jos, că era doar pământ bătut; sub picioarele boilor și ale celor 14 cai de căruță, plus iapa roaibă de călărie, puteai să lingi pe jos. Când intrăm noi, roaiba a dracului, care era drept în față, văd cum ridică puțin mândra coadă aurie și o baligă mare dă să iasă. Ghiță Ilie se repede cu mâinile amândouă în formă de pâlnie, primește în palmă teancul lucios de baligă și se duce să-l arunce afară în grămada de gunoi. Să fi văzut mutra franțuzoaicei! Merita o fotografie. Dar mai târziu se va da pe brazdă.
Dar iată că unșpe ani mai târziu mă însor la Paris, încă necopt, cu o camaradă de la Sorbona, Facultatea de istorie, și o aduc la București în călătorie de nuntă, s-audă și ea pe bulevard țigăncile strigând după noi: „Să-ți trăiască franțuzoaica!”. (Neagu Djuvara)
