Mihai Călin şi Richard Bovnoczki (ţineţi minte acest nume!) sunt Schneider şi Schuster, în spectacolul regizat de Lucian Pavel, după piesa lui Joshua Sobol, un mare dramaturg evreu care ne este contemporan (piesa a fost scrisă în 1993).
Un articol de Andrei Crăciun|21 aprilie 2017
Sunt multe feluri de spectacole de teatru pe lume. Cele mai multe sunt simple întâmplări amuzante, pe care le uiți a doua zi. Au rostul lor: petreci timpul liber într-un mod plăcut, ele te distrag, dacă nu te distrează. Uneori decad în șușă, dar chiar și șușele cunosc un sens.
Mai este apoi și teatrul foarte grav, dacă nu solemn sau chiar sacru. Acesta se închină clasicilor și nu poți să fluieri în acest templu – vai ție, muritorule! Aceste spectacole sunt înfășate de criticii de specialitate în cuvinte grele, în cuvinte cândva onorabile, astăzi banale clișee fără de care respectivii cred că nu se mai poate trăi. De obicei, spectacolele acestea sunt mult mai bune decât salba de fraze prefabricate și pline de mofturi din trena lor.
Sunt spectacole care sunt menite doar să consume buget și, tot mai rare, sunt spectacole care au chiar vechea forță a unui catharsis.
Dar cea mai importantă distincție pe care am învățat să o fac în acești ani de când merg (aproape) zilnic la teatru este aceasta: sunt spectacole de care chiar e nevoie, care se cuvine să existe și spectacole fără de care n-am pierde, în definitiv, nimic. „Schneider & Schuster” este, pentru mine dincolo de dubiu, din prima categorie.
Supraviețuirile, cu Schneider și Schuster
Schneider și Schuster sunt doi actori evrei care traversează complicatul secol XX, cu nebunia și cu lagărele lui, cu marile sale speranțe și cu prăbușirile sale.
Mihai Călin și Richard Bovnoczki nu au roluri ușoare, și de aceea realizările lor sunt și mai prețioase. Spun foarte bine povestea, cu o reconfortantă grijă atât pentru ansamblu, cât și pentru detalii. Vreți să vă spun ceva inedit despre fiecare? Ce să vă spun? Că unul a avut o bunică din Azerbaidjan și că altul a făcut schi de performanță? Vă spun, dar nu vreau să ne abatem atenția de la esențial.
Și de ce îl consider tocmai pe acesta un spectacol esențial, mai ales acum, când Europa își pierde din nou mințile și tot mai mulți se predau unor tirani?
Fiindcă Schneider și Schuster, când Al Doilea Război Mondial bătea la ușă, ce făceau? Mergeau să dea probe prin teatre. Căutau și ei să își facă meseria, acolo – să joace. Și toți din jurul lor se prefăceau că nu e nimic în neregulă, că viața curge ca și până atunci, toți se prefăceau că nu știu de Apocalipsa care va urma, toți trăiau ca și cum n-ar fi fost în preajma unei catastrofe.
„Schneider & Schuster” are, de aceea, forța unei palme care te trezește. Spune ceva mai important și mai durabil decât atâtea alte spectacole de teatru.
Nu mergeți să îl vedeți, dacă nu vreți să înțelegeți, cu adevărat, lumea în care am trăit, trăim și vom mai trăi, cei care vom supraviețui.
Schneider și Schuster sunt doi actori evrei care traversează complicatul secol XX, cu nebunia și cu lagărele lui, cu marile sale speranțe și cu prăbușirile sale.
