ANALIZĂ O privire, chiar şi sumară, asupra filmelor româneşti lansate în cinematografe în 2017 permite o constatare tristă şi îngrijorătoare: nu există niciun personaj principal feminin.
Un articol de Ionuţ Mareş|29 noiembrie 2017
E ca şi cum problemele şi dilemele femeilor nu există. Iar acolo unde apar încercări de conturare a câte unui personaj feminin central mai pronunţat, mai complex, femeia e tot în plan secund, definită exclusiv prin relaţia cu un bărbat.
Principala explicaţie e dată, evident, de dezechilibrul dintre numărul regizorilor bărbaţi (care constituie o proporţie covârşitoare) şi numărul regizorilor femei. E drept, acest dezechilibru nu e specific doar cinematografiei române.
El se regăseşte la nivelul întregii cinematografii mondiale, chiar dacă, în ţări ca Franţa, unde se fac peste 200 de lungmetraje de ficţiune pe an, femeile regizor au şanse ceva mai mari de a se remarca şi beneficiază de o mult mai mare vizibilitate.
Un număr mai mare de femei regizor ar creşte, automat, şansele ca personajele centrale să fie femei sau ca femeile din astfel de filme să fie ceva mai mult decât un amestec de câteva trăsături. Iar asta nu ar face decât să îmbogăţească felul în care viaţa e reflectată în cinema.
Bineînţeles, este firesc ca fiecare cineast, fie el bărbat sau femeie, să se preocupe în primul rând de propriile obsesii (existenţiale şi artistice), fără să fie nevoit să ţină cont de sporirea programatică a prezenţei personajelor feminine.
Însă absenţa unor protagoniste din filmele româneşti din 2017 este, totuşi, regretabilă (şi simptomatică), şi asta cu atât mai mult cu cât nu vorbim de un an izolat. Filmele româneşti ale ultimilor ani care au personaje principale femei sunt extrem de puţine – excepţii lăudabile au fost, în 2015, „Autoportretul unei fete cuminţi” (regizat de Ana Lungu), un film cu multe calităţi şi cu o protagonistă convingătoare, jucată de actriţa Elena Popa, şi „Lumea e a mea” (debutul lui Nicolae Constantin Tănase), unde în prim-plan era o adolescentă, interpretată în forţă de Ana Maria Guran.
Această lipsă reiese şi dacă ne uităm la nominalizările din ultimii ani la categoriile Cea mai bună actriţă în rol principal şi chiar Cea mai bună actriţă în rol secundar la galele de premiere Gopo şi UCIN.
Uneori, numărul nominalizărilor coincide cu numărul total al rolurilor credibile din toate filmele româneşti cu oarecare valoare dintr-un an, fără a se mai putea face o reală selecţie. De asemenea, câteodată, roluri care, în mod tradiţional, ar trebui considerate secundare sunt trecute la categoria principală, tocmai pentru a se completa un număr minim de nominalizări (de obicei cinci, dar de multe ori chiar patru sau trei).
În 2013, s-a întâmplat ca, la Premiile Gopo, o întreagă categorie – Cea mai bună actriţă în rol principal – să dispară, pentru că regizorul Cristian Mungiu nu a dorit ca filmul „După dealuri” (unde personajele centrale sunt femei, jucate de Cristina Flutur şi Cosmina Stratan) să fie luat în considerare la nominalizări, şi nu au existat alte roluri feminine de prim-plan care să poată fi discutate (cu excepţia celui interpretat de Monica Bârlădeanu în „Despre oameni şi melci”, filmul lui Tudor Giurgiu).
În 2017, s-au lansat în cinematografe, conform propriei numărători, 19 lungmetraje de ficţiune româneşti (la care s-ar adăuga cinci documentare). Doar trei dintre aceste 19 filme au avut ca regizor o femeie: „La drum cu tata”, debut al Ancăi Miruna Lăzărescu; „Perfect sănătos”, de Anca Damian; şi „Breaking News”, de Iulia Rugină. Însă nici unul nu are un personaj central feminin, doar unul-două personaje feminine secundare (primele două filme sunt inspirate, e adevărat, din experienţe din familiile regizoarelor).
În filmul realizat de Anca Miruna Lăzărescu, a cărui acţiune este plasată în 1968, doi fraţi de origine germano-română îşi duc tatăl bolnav din România în RDG pentru o operaţie. Singurul personaj feminin cu un profil mai bine conturat este o activistă germană (jucată de actriţa Susanne Bormann) de care fratele mai mare se îndrăgosteşte în RDG.
„În perfect sănătos”, realizat de Anca Damian, protagonist este un tânăr avocat din Bucureşti (jucat de fiul regizoarei, Anghel Damian) care trebuie să se împace cu moartea neaşteptată a tatălui (Vlad Ivanov), judecător în Cluj-Napoca, iar printre întâlnirile sale se numără una cu o fostă iubită (o regizoare interpretată de Olimpia Melinte) şi una cu partenera de viaţă a tatălui său (jucată de revelaţia Cristina Florea), de altfel şi cel mai interesant personaj al filmului.
În „Breaking News”, Iulia Rugină, care a scris scenariul cu tradiţionalele sale colege Ana Agopian şi Oana Răsuceanu, aduce în atenţie tot un bărbat, un jurnalist de televiziune (jucat de Andi Vasluianu) al cărui coleg cameraman moare în timpul unei transmisiuni live. Totuşi, ca o contrapondere la acest protagonist, cele trei scenariste introduc personajul fiicei cameramanului decedat, interpretată de tânăra descoperire Voica Oltean, însă rolul ei dramaturgic este redus doar la a mai nuanţa traseul psihologic al protagonistului.
Un alt debut românesc (în ficţiune) al unei tinere regizoare – Ivana Mladenovici – a avut premiera mondială în competiţia Festivalului de la San Sebastian şi va ajunge în cinematografe abia în 2018: „Soldaţii. Poveste din Ferentari”. Însă lipsa unor personaje femei este compensată aici de îndrăzneala filmului: pe de o parte, prin subiect (relaţia homosexuală între un intelectual şi un fost deţinut rom într-un cartier rău famat) şi, pe de altă parte, prin stilistica sa (de pildă, amestecul de ficţiune şi nonficţiune).
Este evident că a avea personaje principale femei nu este şi nu ar trebui să fie doar apanajul regizoarelor. Unii regizori bărbaţi sunt la rândul lor interesaţi de structuri narative care au în centru femei (a fost deseori remarcată propensiunea lui Cristian Mungiu în această direcţie, în filme ca „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” şi „După dealuri”). Însă nu a fost cazul pentru filmele româneşti din 2017.
Din restul de filme ieşite în sălile de cinema în acest an, doar în trei există personaje feminine care ar putea aspira la a fi considerate centrale (şi, prin urmare, merită discutate), deşi sunt puse tot în relaţie cu cel puţin un protagonist bărbat (Un film care are în centru un cuplu – partenerii sunt jucaţi de actorul de limbă engleză Jonathan Ahmadi şi de actriţa româncă Maria Dinulescu – a fost „Departe de tine”, regizat de australianul James Pillion, însă lipsa calităţilor şi a vizibilităţii îl fac foarte puţin relevant pentru analiza de faţă).
Cele trei filme sunt, în ordinea ieşirii lor în cinematografe, „6,9 pe scara Richter”, de Nae Caranfil, „Ana, mon amour”, de Călin Peter Netzer, şi mult mai puţin interesantul „Aniversarea”, de Dan Chişu.
Plasând numele protagonistei încă din titlu (prelungind astfel ideea din romanul inspirator, „Luminiţa, mon amour”, de Cezar Paul-Bădescu, devenit şi co-scenarist), „Ana, mon amour” promite un personaj feminin puternic şi complex. Pe care îl şi oferă – în rolul Anei, personaj pe care îl urmărim pe parcursul câtorva ani, actriţa Diana Cavallioti (foto sus) face cea mai reuşită interpretare a sa din cinema, printr-un amestec de fragilitate, tulburare şi, pe alocuri, forţă.
Există, totuşi, o problemă: Ana nu este chiar personajul central, ci doar un portret, nu foarte măgulitor, pe care partenerul său Toma, adevăratul protagonist (jucat de debutantul Mircea Postelnicu), îl face, din flashbackuri, la şedinţele de la psihoterapeut. Prin urmare, un personaj feminin creat doar prin raportare la un protagonist, cel care beneficiază de altfel de privilegiul naratorului, de avantajul celui din perspectiva căruia avem acces la poveste şi care are ultimul cuvânt.
Maria Obretin, în „6,9 pe scara Richter” (regia: Nae Caranfil)
Există şi în „6,9 pe scara Richter” un personaj feminin destul de consistent – Kitty (excelent jucată de Maria Obretin, ea şi cu Diana Cavallioti urmând să îşi dispute, cel mai probabil fără altă concurenţă, premiile pentru cea mai bună actriţă în rol principal la galele de la începutul anului viitor). Însă protagonist este iubitul ei, Tony (Laurenţiu Bănescu), iar portretul pe care i-l face scenaristul şi regizorul Nae Caranfil lui Kitty nu este deloc flatant: o femeie depresivă, plângăcioasă, superficială, câteodată isterică, dependentă de Tony (în apărarea cineastului se poate aduce totuşi argumentul că nici portretele pe care le face bărbaţilor, de pildă personajului libidinos jucat de Teo Corban, nu sunt mai măgulitoare şi că o comedie permite sau chiar cere îngroşarea unor trăsături, fără a cădea însă în vulgaritate).
Cât despre „Aniversarea” lui Dan Chişu, aici femeile sunt aproape exclusiv soţii şi/sau mame (ceva mai bine conturate se dovedesc personajele jucate de Emilia Dobrin şi Mădălina Constantin), într-o familie numeroasă şi gălăgioasă, personajul colectiv al acestui film care amestecă mult prea multe teme şi idei pentru a fi şi foarte convingător.
În mod paradoxal, onoarea e salvată, parţial, de un mic film, realizat în România (dar produs cu bani din Germania) de o tânără regizoare româncă, dar stabilită la Berlin. Un film care a avut în 2016 premiera mondială la San Sebastian, dar care nu şi-a găsit loc în cinematografele de la noi în 2017, ci doar în câteva festivaluri.
Este vorba de lungmetrajul de debut (şi de şcoală, realizat în cadrul Academiei Germane de Film şi Televiziune din Berlin) „Vânătoare”, pentru care regizoarea Alexandra Bălteanu a filmat la margine de Bucureşti trei personaje prostituate (jucate de actriţele Corina Moise, Iulia Lumânare şi Iulia Ciochină), urmărite pe parcursul unei zile, sub un pod, pe una din şoselele intens circulate. Este singurul film vorbit în română şi filmat în România care are protagoniste femei şi în care perspectiva regizorală este una feminină, dublată şi de atenţia la o realitate socială tratată neconvenţional.
„Vânătoare”, în regia Alexandrei Bălteanu
Chiar şi o temă ca exploatarea sexuală a tinerelor care cad victime reţelelor de proxeneţi este tratată din perspectiva unor bărbaţi, aşa cum se întâmplă în „Fixeur”, reuşitul nou film al lui Adrian Sitaru. Regizorul oferă totuşi cea mai puternică secvenţă a cinema-ului românesc din 2017: mărturisirea tulburătoare făcută, aproape în urma unui abuz moral, în faţa camerei jurnaliştilor de Anca, o adolescentă exploatată (jucată de revelaţia anului, Diana Spătărescu).
Prea puţin pentru a salva onoarea filmului românesc în 2017, aproape deloc interesat de personaje centrale femei şi de teme din zona feminităţii.
Absenţa unor protagoniste din filmele româneşti din 2017 este, totuşi, regretabilă (şi simptomatică), şi asta cu atât mai mult cu cât nu vorbim de un an izolat. Filmele româneşti ale ultimilor ani care au personaje principale femei sunt extrem de puţine…
