Am văzut la Sala Nouă a Teatrului de Comedie, lângă Templul Coral din Bucureşti, într-o seară de noiembrie spectacolul “Cea mai puternică”, un spectacol-laborator condus de Antoaneta Cojocaru, pe un text de August Strindberg (1849-1912), cel mai faimos dramaturg suedez.
Un articol de Andrei Crăciun|7 decembrie 2015
Spectacolul acesta însumează doar două actrițe: Mihaela Teleoacă, în rolul Doamnei X și Antoaneta Cojocaru însăși în rolul Domnișoarei Y. Doamna X izbucnește în sfânta noapte de Crăciun într-o infinită sumă de întrebări fără răspuns cu privire la dragostea pe care Domnișoara Y i-a purtat-o soțului ei, al Doamnei X, luptă din care – cu toate sacrificiile – consideră că ea, Doamna X, a ieșit învingătoare.
Textul, scris de Strindberg, în urmă cu mai mult de un secol, nu este perimat, din elementarul motiv că este cam veșnic. Este o demonstrație de forță în cunoașterea implacabilei logici feminine în chestiunea iubirii ca front. De altfel, domnul Strindberg a avut o viață amoroasă foarte complexă, așa cum este îndeobște viața artiștilor, mai ales a acelora din lumea teatrului (să nu uităm, totodată, că Strindberg a fost și pictor, a fost și eseist, a fost și nuvelist, a fost și poet, a fost feminist, apoi a decăzut într-un misoginism teribil, radical, așa că vă puteți da seama…).
În plus, actrițele, precum se știe, comportă argumente cărora e destul de greu să le reziști, mai ales dacă ai sistemul imunitar amoros slăbit. A avut trei neveste. De primele două a divorțat pe când acestea abia trecuseră de frumoasa vârstă de douăzeci și trei de ani. Cu ultima s-a căsătorit pe când aceasta avea aceeași vârstă-fetiș, iar el înainta deja – mintenaș – spre sexagenerie. Biografii dumisale cunosc aspectul: era de o gelozie care sfida paranoia. Un astfel de text, despre complicațiile în amor, este, de altfel, și “Cea mai puternică”. Aceasta este însă doar o cheie de lectură.
Căci Antoaneta Cojocaru a reușit să transfere piesei suedezului fragilitatea, grația, vulnerabilitatea pe care se întemeiază crezul ei artistic. Rolul Mihaelei Teleoacă – greu, dar bine dus – este întemeiat pe retorice. Rolul Antoanetei Cojocaru pe înnebunitoare tăceri. Acest dialog devine, astfel, în definitiv, un cumplit monolog, purtat într-un decor suprarealist care abundă în lalele, un monolog în care se pun întrebările fundamentale în afacerile de inimă. Scenografia (Vladimir Turturică) și coregrafia (Ioana Marchidan) completează fericit un spectacol care are puterea de a zgudui câteva conștiințe.
Antoaneta Cojocaru continuă aici experimentele – poetice, esențializatoare – din spectacolele-laborator cu care s-a remarcat la Bulandra: a reușit să facă din acest Strindberg, care vorbește o limbă mai puțin accesibilă teatrului românesc, o sumă de posibile drumuri spre puritatea unei frumuseți.
FOTO: Mihai Zgondoiu
