INTERVIU „Secondo Me” a fost prezentat în 2016 la Locarno. În iunie, documentarul, care are în centru doi garderobieri (de la Viena şi Milano) şi o garderobieră (de la Odessa), va putea fi văzut la TIFF. Regizorul Pavel Cuzuioc, născut în Republica Moldova şi stabilit în Austria, vorbeşte despre film şi despre cum a ajuns cineast.
Un articol de Ionuţ Mareş|29 mai 2017
„Secondo Me” este un ofertant documentar care are în centru trei protagonişti, cu aceeaşi meserie: doi garderobieri (unul de la Opera din Viena şi altul de la Opera din Milano) şi o garderobieră (de la Opera din Odessa).
Trei poveşti de viaţă, trei „personaje” carismatice pe care regizorul Pavel Cuzuioc – născut în Republica Moldova şi stabilit în Austria, după ce a studiat şi în România – le observă cu discreţie şi înţelegere.
Documentarul a avut premiera în secţiunea „Săptămâna criticii” la ediţia din 2016 a celebrului Festival de la Locarno, iar pe 5 și 7 iunie va putea fi văzut şi în România, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca.
Ionuţ Mareş: Care a fost punctul declanşator al acestui film? Aţi descoperit mai întâi unul sau mai multe dintre „personaje” şi, văzându-le poveştile şi carisma, aţi decis să faceţi un documentar despre oameni cu o astfel de slujbă? Sau aţi ştiut de la început că vreţi să vedeţi ce oameni se află în spatele unei astfel de meserii şi apoi aţi pornit în căutarea lor?
Pavel Cuzuioc: Momentul declanşator a fost atunci când am mers la Opera din Viena şi am ieşit în hol în timpul spectacolului ca să iau o gură de aer. Ceva nu mă ţinea înăuntru. Aveam nişte locuri mai proaste şi se vedea prost. Pe culoar am dat de inventarul viu al instituţiei – plasatorii care se odihneau pe fotolii şi garderobierii care supravegheau hainele, genţile şi umbrelele.
Mă gândeam oare ce-o fi şi cu oamenii ăştia, probabil au şi ei o viaţă, o soartă, o dramă, au ceva de spus sau poate nu, stau cumva în umbră şi trec neobservaţi pe lângă toţi spectatorii operei.
Ştiam că activitatea de zi cu zi a unui garderobier de la operă e aparent simplă și monotonă, dar simţeam şi vroiam să aflu dacă nu cumva viețile lor sunt poate mai pline de dramatism și de intensitate decât evenimentele care au loc pe scenă. Îmi doream de fapt să fie aşa.
Cum aţi decis structura filmului – intercalarea unor fragmente, în majoritate observaţionale, din viaţa profesională, dar mai ales personală a celor trei garderobieri?
M-am gândit că poate ar fi mai interesant să povestesc despre trei oameni diferiţi, care au culturi diferite, vin din ţări diferite şi vorbesc limbi diferite. Doar meseriile şi instituţiile îi leagă. Cele din urmă fiind doar laitmotive şi elemente pe baza cărora se putea construi filmul.
Structura filmului este similară cu cea a unei opere, doar că spectacolul (actele) în sine se petrece în afara scenei şi a instituţiei. Ceea ce poate fi văzut pe scenă este, de fapt, realitate în film, adică în viaţa privată a protagoniştilor.
„Secondo me”, regia: Pavel Cuzuioc
Cât timp aţi petrecut cu fiecare pentru a obţine naturaleţea pe care o emană în faţa camerei? Cum i-aţi convins să se lase filmaţi?
Proiectul, începând cu finanţarea şi post-productia, a durat patru ani. Cu fiecare din protagonişti am petrecut între 20 şi 30 de zile, sporadic, pe parcursul a doi ani. De când i-am cunoscut am avut camera de filmat cu mine. În timp ce ne cunoşteam şi ne obişnuiam unul cu celălalt, aparatul de filmat era cu noi. Când s-au obişnuit cu mine, s-au obişnuit şi cu aparatul de filmat. Ei nu mă ştiau altfel decât având camera şi mai tarziu operatorul cu mine.
Jumătate din lucru la un film documentar o reprezintă construirea relaţiilor cu protagoniştii. Asta este esenţa pentru realizarea unui astfel de film, după mine. Naturaleţea lor faţă de cameră depinde mult de relaţia pe care o are regizorul cu protagoniştii. Nu există un know how pentru a obţine aşa ceva. Uneori merge, altă dată nu. Dacă nu mergea cu ei, nu făceam filmul.
În informaţiile găsite pe internet apare că v-aţi născut la Chişinău, apoi aţi urmat Dreptul în capitala Republicii Moldova şi la Bucureşti. Ulterior, în 2000, v-aţi mutat în Austria şi aţi urmat cursuri la Academia Diplomatică din Viena, doar că prin 2003 v-aţi reprofilat pe studii de regie la Academia de Film din capitala austriacă. Ce a determinat o schimbare atât de spectaculoasă?
Într-o vară, pe când aveam 10 sau 11 ani şi eram cu vărul meu la o tabără pionerească de tip sovietic, venise să ne viziteze un unchi, Alecu Deleu, care era cineast. Venise cu o maşină de la Moldova Film. Era în prospecţie prin zona în care se afla şi tabăra noastră. Ne luase pe mine şi pe vărul meu pe cateva dealuri şi livezi. Acum i-am zice Location Scouting. Punea stativul de lemn şi camera pe maşină (era un microbus mai special) şi privea prin ea din stanga în dreapta.
Ne lăsase şi pe noi să facem asta. Nu ştiu exact ce văzusem când m-am uitat prin obiectiv, dar m-a impresionat atât de mult, încât şi acum resimt ceva asemănător de fiecare dată când ajung pe set, filmez sau montez. A fost o bacterie care a intrat in mine atunci.
Mai târziu, când ieşisem din copilărie, începuse toată dezordinea politică şi socială în Moldova, iar singurul lucru la care se puteau gândi părinţii generaţiei mele era asigurarea compulsivă a viitorului nostru. 90 la sută din adolescenţii care dădeau la facultate mergeau sau la Drept, sau la Economie. Mai era şi Medicina, iar de Arte nici putea fi vorba.
Chiar şi asa, eram prea tânăr ca să ştiu ce vreau, iar bacteria filmului intrase probabil în hibernare. După ce am ajuns la Bucureşti, am dat de libertate, mi-am făcut prieteni noi, mergeam la Cinematecă, descopeream literatura nouă, filme noi şi vechi etc. Detestam să merg la cursurile de la Drept unde trebuia să stai cu sutele în aule şi să conspectezi robotic ceea ce dictau profesorii.
Chiar dacă făcusem bătături la degete, nimic din ce conspectam nu-mi intra în cap. Abia treceam peste examene. În anul doi de facultate am mers la un curs de foto şi video care se ţinea la Casa Studenţilor din Bucureşti. Începusem să fac fotografie. Umblam brambura prin oraş şi fotografiam.
Pentru că în Moldova nu se mai făcea film, venise şi unchiul la Bucureşti să lucreze la o companie de producţie de film. Mă rugasem de el să mă ia pe platoul de filmare, să fac poze, să văd cum e acolo. Din când în când îmi mai găsea şi nişte joburi mici pe la reclame şi filme.
Mai aveam un an până să termin facultatea. Chiar dacă nu-mi plăcea şi chiar dacă ştiam că n-am să fiu niciodată bun la Drept, vroiam să termin studiile şi să absolv universitatea, pentru părinţi. Prea mult investiseră în mine. După ce am ajuns la Viena şi am făcut Academia Diplomatică, bacteria ieşise complet din hibernare. Aveam 25 de ani, ştiam germana şi am decis să dau la Regie la Academia de Film din Viena. Cred că altfel nici nu trebuia să se întâmple.
Aţi realizat câteva documentare („Trois Femmes de Moldavie”, „Doina groparilor”, „Secondo Me”), dar şi un scurtmetraj de ficţiune în 2015, „Raisa”, cu Cristina Flutur în rolul principal. Cât a fost de dificil să vă finanţaţi filmele şi să vă impuneţi ca cineast în Austria?
Finanţarea unui proiect depinde de mai mulţi factori şi circumstanţe. Primul film, pentru că eram student, a fost finanţat de şcoala de film şi din fondul de cultură al oraşului Viena. „Doina groparilor”, pentru că e vorba despre un spaţiu unde se vorbeşte româna, a fost o producţie HBO România, iar „Secondo Me”, pentru că a avut o structură diferită (locaţii, subiect ş.a.), a fost integral finanţat din unul dintre fondurile publice pentru cultură (film) al Austriei.
Eu nu mă impun ca cineast. Scriu şi aplic la finanţare ca oricare alt filmmaker. Dacă obţin fonduri, e fain şi atunci fac filmul. Dacă nu, şi am posibilitatea să-l finanţez din buzunarul meu, atunci tot fac.
Aşa a fost cu „Raisa”. Nimeni nu a vrut să finanţeze filmul, eu însă am crezut atât de mult în el, încât m-am ambiţionat şi l-am făcut independent. „Raisa” a fost selectat la peste 50 de festivaluri, a luat numeroase premii, a fost achizitionat de ARTE şi HBO şi este inclus în circuitul filmelor care reprezintă Austria, România şi Moldova. Cum spune o vorbă moldovenească: „Iu năvăr nou!”.
Aveam 25 de ani, ştiam germana şi am decis să dau la Regie la Academia de Film din Viena. Cred că altfel nici nu trebuia să se întâmple. (Pavel Cuzuioc, regizor)
