„Viaţa mea şi psihanaliza”, de Sigmund Freud, sau „Viaţa mea”, de Charles Chaplin? Care este cartea lunii iulie?
https://www.ziarulmetropolis.ro/viata-mea-si-psihanaliza-de-sigmund-freud-sau-viata-mea-de-charles-chaplin-care-este-cartea-lunii-iulie/

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două volume importante şi le punem la luptă faţă în faţă.

Un articol de Ionuţ Mareş|29 iulie 2016

„Viaţa mea şi psihanaliza”, de Sigmund Freud, şi „Viaţa mea”, de Charles Chaplin, două autobiografii pasionante, proaspăt traduse şi în limba română. Două vieţi şi două destine excepţionale care au marcat secolul 20 şi continuă să fascineze.

De ce ne atrag autobiografiile personalităţilor? Dincolo de interesul firesc – uman sau, în unele cazuri, profesional – pentru parcursul cuiva care a devenit nemuritor prin ceea ce a lăsat în urmă, există, neîndoielnic, fascinaţia faţă de poveştile de succes. Mai ales când ele sunt spuse chiar de către cei care le-au trăit, chiar dacă asta înseamnă că suntem captivi unei perspective subiective şi unilaterale.

Pentru că ce altceva sunt vieţilor artiştilor, scriitorilor sau oamenilor de ştiinţă care au marcat decisiv domeniile lor dacă nu exemple de destine excepţionale care şi-au împlinit vocaţia, de oameni care au crezut în ei şi şi-au urmat drumul, uneori în ciuda ostilităţii din jur sau chiar a propriilor slăbiciuni omeneşti?

Iar noi, simplii muritori, avem nevoie permanent să ni se arate că umanitatea este capabilă să ofere exemplare dintre cele mai alese. Şi, în special, avem nevoie să credem că măreţia este posibilă, depăşind orice obstacole.

„Nimeni dintre noi nu poate prevedea judecata definitivă pe care omenirea o va pronunţa asupra demersurilor noastre teoretice”. Este ceea ce nota, vizionar, Sigmund Freud într-una dintre scrierile sale autoreflexive de la începutul secolului 20, inclusă în volumul care, în limba română, a fost intitulat „Viaţa mea şi psihanaliza”, recent apărut la Editura Herald.

Scris în stilul rece, calculat şi precis al unui savant care îşi analizează trecutul, volumul autobiografic oferă o incursiune în viaţa lui Freud, dar numai în relaţie cu parcursul său profesional şi ştiinţific, cu marea sa pasiune – psihanaliza.

Notaţiile despre viaţa sa personală – cum ar fi relaţia cu soţia şi cei şase copii – sunt minimale şi apar doar acolo unde se consideră că familia i-a influenţat cariera, aşa cum s-a întâmplat în tinereţe, când, câţiva ani, a fost nevoit să se concentreze pe practicarea medicinei în detrimentul aprofundării studiilor teoretice, pentru a-şi putea câştiga existenţa.

O scurtă obsevaţie face şi despre faptul că, fiind evreu, s-a confruntat deseori cu dispreţ, în special în timpul studiilor universitare, începute în 1873. Însă sentimentul excluderii, subliniază el, a avut ca efect familiarizarea sa „încă de la început cu soarta celui care se află în opoziţie şi care suferă interdicţia unei „majorităţi compacte”. Astfel s-a format înlăutrul fiinţei mele o anumită independenţă faţă de opinia majoritară”.

Freud însuşi nota, mai târziu, că „această autobiografie arată în cel fel a ajuns psihanaliza să reprezinte întregul conţinut al vieţii mele şi presupune în mod corect faptul că nicio experienţă personală nu reprezintă interes în comparaţie cu relaţiile pe care le am cu această ştiinţă”.

Autobiografia a fost redactată prima dată în 1925, când Freud credea că nu mai are mult de trăit, deoarece cu doi ani în urmă fusese diagnosticat cu un cancer al maxilarului. Deşi lupta cu boala i-a îngreunat viaţa, el avea să moară în 1939, la vârsta de 83 de ani, exilat la Londra din cauza nazismului, „aparent eutanasiat la cererea sa, medicul personal injectându-i o puternică doză de morfină”, aşa cum notează traducătorul Gabriel Avram în postfaţă.

Este fascinant modul lucid în care savantul austriac discuta apariţia şi apoi parcursul practic şi teoretic ale unei şcoli ce avea să se impună cu mare dificultate, din cauza ostilităţii arătate de opinia publică şi de numeroşi oameni de ştiinţă ai vremii, dar şi a criticilor sau a dezertărilor unora dintre pioneri.

Freud îşi recunoaştea pistele false sau erorile de interpretare care marcaseră primele sale încercări de consolidare a unui domeniu complet nou. La fel cum ştia că multe din descoperirile obţinute prin observaţii ştiinţifice demonstrabile – expuse teoretic şi puse şi în aplicare – aveau să fie bazele de neclintit ale noii discipline, aşa cum sunt, de pildă, ideile despre dezvoltarea instinctului sexual în copilărie sau despre relevanţa viselor şi a inconştientului.

Foarte bun cunoscător a tot ceea ce apărea important în cercetările legate de noua disciplină, savantul recunoaştea importanţa descoperirilor colegilor săi din diverse ţări, dar ştia şi să demonteze aplicat şi direct ceea ce considera ca fiind teorii greşite ale acestora.

Sunt recunoscute astfel divergenţele de opinii pe care le-a avut cu austriacul Alfred Adler sau cu elveţianul Carl Gustav Jung, pe care Freud îi considera un fel de eretici şi ale căror sisteme de gândire ulterioare primelor contribuţii la psihanaliză le deconstruieşte în ultima parte a volumului.

„Viaţa mea şi psihanaliza” nu se adresează numai specialiştilor, deşi terminologia de specialitate poate pune uneori probleme de înţelegere unui cititor nefamiliarizat cu domeniul. Cartea se poate dovedi plăcută şi pentru un public mai larg, pentru că oferă acces la gândirea unuia din marii oameni de ştiinţă ai începutului de secol 20, care şi-a dedicat întreaga existenţă unei obsesii – înţelegerea minţii omului.

Tot o personalitate marcantă a primei jumătăţi a secolului 20, cu ecouri artistice vii până în prezent, a fost şi Charles Chaplin, a cărui autobiografie monumentală de 700 de pagini – „Viaţa mea” – a apărut de asemenea recent, pentru prima dată integral, în limba română, la Editura Nemira şi în traducerea Monicăi Andronescu.

Dimensiunea volumului nu trebuie să descurajeze sau să sperie: „Viaţa mea” se citeşte cu o uşurinţă remarcabilă, şi asta pentru că stilul simplu, direct şi sincer al lui Chaplin captivează, la fel ca filmele sale.

Şi tot asemenea operei cinematografice, scrisul său amestecă precizia, luciditatea şi lipsa de patos a observaţiei cu sensibilitatea unei înţelegeri superioare a vieţii. Astfel că primele zeci de pagini, în care Chaplin vorbeşte despre copilăria sa săracă, în Londra sfârşitului de secol 19 şi începutului de secol 20, alături de fratele său puţin mai mare, Sydney, şi de mama lor, fostă artistă de varieteu, dezarmează şi emoţionează puternic şi explică sursele din care filmele sale de mai târziu şi-au tras filonul dramatic.

Pentru că de unde vine profunzimea vagabondului de pe marele ecran, cunoscut şi iubit de o lume întreagă, dacă nu din această viaţă marcată în prima ei parte, a copilăriei şi adolescenţei, de mari privaţiuni, de treceri prin aziluri de săraci sau centre pentru copii, de practicarea a diverse slujbe mizere, de moartea tatălui alcoolic şi în cea mai mare parte absent, de internările mamei în spitale pentru persoane cu probleme psihice, de primele eşecuri sau mici succese pe scenă, ca dansator sau actor de teatru, aşa cum s-a visat dintotdeauna să ajungă?

Talentul de comediant al lui Chaplin, care începuse să fie recunoscut atât în Anglia, cât şi în SUA, datorită numeroaselor turnee pe care le făcea, s-a intersectat în cel mai fericit mod cu avântul pe care îl lua atunci noua artă, cinematografia, în special în America. O artă pe care Chaplin a revoluţionat-o şi care i-a oferit înapoi o celebritate perpetuă.

Mai mult intuitiv, dar şi pe baza experienţei de pe scenă, el a simţit cum funcţionează comicul şi la ce reacţionează publicul. Odată descoperite şi conştientizate capacitatea şi uşurinţa de a-i face pe oameni să râdă, drumul spre marile realizări era deschis. Iar apariţia, mai mult întâmplătoare, a personajului vagabondului avea să confirme explozia noului limbaj al comediei şi a unui univers aparte, ce urmau să capete, treptat, şi o puternică latură dramatică, emoţională.

Dar Chaplin nu s-a impus cu uşurinţă. Colaborarea cu primele studiouri din America a fost marcată de reticenţa consacraţilor în a schimba o stare de fapt, un fel de a face cinema care le aducea bani şi faimă, dar care devenise o rutină.

Însă ambiţia şi îndrăzneala, dublate de înclinaţia spre risc şi, bineînţeles, de o siguranţă tot mai mare pe talentul său, l-au ajutat în cele din urmă să se facă remarcat. Iar ce a urmat a fost o ascensiune continuă. Trecerile de la un studio la altul i-au adus contracte tot mai avantajoase, până la libertatea totală, iar filmele i-au oferit un succes tot mai mare, până la consacrarea mondială. Traseul, nesperat, de la sărăcie şi anominat la bogăţie şi recunoaştere devenise o certitudine.

Concepută în ultima parte, senină, a traseului existenţial, când se stabilise deja în Elveţia şi avea în spate o familie şi o mare carieră, „Viaţa mea” nu ocoleşte niciunul din aspectele esenţiale ale drumului de până atunci, de la iubirile sale la legăturile cu oamenii din lumea cinematografiei, de la relaţiile cu familia la persecuţiile la care a fost supus în SUA, de la întâlnirile cu personalităţi la reflecţii despre realizarea şi receptarea filmelor sale.

Pentru lectura pasionantă pe care o oferă, pentru modul impecabil în care este scrisă, fără înflorituri inutile şi cu o extremă acuitate a observaţiei şi o profundă înţelegere a vieţii şi a oamenilor, într-o traducere necesară şi aşteptată, Ziarul Metropolis declară „Viaţa mea”, de Charles Chaplin, câștigătoare a duelului și cartea lunii iulie.

Sigmund Freud, „Viaţa mea şi psihanaliza”, traducere din limba germană de Gabriel Avram, Editura Herald, 2016

Charles Chaplin, „Viaţa mea”, traducere din limba engleză de Monica Andronescu, Editura Nemira, 2016

18
/11
/24

DESCOPERIRE Printre puținele volumele publicate în România despre propriii ei creatori de anvergură, noua carte a Ancăi Hațiegan se remarcă printr-o serie de calități pe care cititorul le va descoperi încă de la primele pagini. Ea îl invită în lumea unui om de teatru unic, despre care rămân multe de spus.

11
/11
/24

Duminică, 17 noiembrie, la ora 16.00, Muzeul Național al Literaturii Române organizează, la sediul său din strada Nicolae Crețulescu nr.8, evenimentul intitulat „Jurnale de călătorie în literatura română: de la Dinicu Golescu până astăzi”, la care vor participa cunoscuții oameni de litere și scriitori Ioan Cristescu, Paul Cernat și Cosmin Ciotloș. La 200 de ani de […]

29
/10
/24

Institutul Cultural Român a acordat duminică, 27 octombrie, în cadrul celei de-a XII-a ediții aFestivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași – FILIT, pentru al treilea an consecutiv, Premiul pentru cea mai bună traducere a unei cărți din limba română, inițiativă a Institutului Cultural Român care urmărește recunoașterea impactului literaturii române în lume, prin efortul exemplar al traducătorilor, excelenți ambasadori ai cărților românești în afara granițelor țării.

21
/10
/24

Marți, 29 octombrie, ora 19.00, Editura Litera organizează la Institutul Cervantes din București o întâlnire cu scriitorul Toshikazu Kawaguchi, una din cele mai îndrăgite voci ale literaturii japoneze contemporane.

18
/10
/24

Sâmbătă, 19 octombrie 2024, la ora 18.00, la librăria independentă La Două Bufnițe din Timișoara are loc lansarea, în premieră națională, a celui mai recent roman al scriitorului și traducătorului Marin Mălaicu-Hondrari, „Clandestin”, apărut recent la Editura Trei.

13
/09
/24

„Patriot.Memorii” de Aleksei Navalnîi, memoriile tulburătoare ale celui mai proeminent disident de la începutul secolului XXI, este cea mai așteptată carte a anului la nivel internațional.