A fost odată un moment în copilăria noastră când fiecare dintre noi a descoperit lumea cărţilor. O întâlnire care s-a transformat apoi într-o poveste de dragoste de o viaţă. Regizorul Victor Ioan Frunză povesteşte despre acel moment când în viaţa lui s-a deschis tărâmul minunat…
Un articol de Monica Andronescu|31 ianuarie 2019
Este unul dintre cei mai importanți creatori ai momentului, iar spectacolele lui sunt sold out imediat ce se pun în vânzare. Este creatorul unui fenomen unic în teatrul românesc al momentului, Trupa fără nume, un fel de centru mobil de cercetare teatrală, care, în același timp are meritul de a fi iubit de public. În cadrul unei rubrici în care îi invităm pe marii creatori să povestească despre primele lor întâlniri cu universul cărților, Victor Ioan Frunză spune o poveste seducătoare, despre un băiețel care trăia într-o casă fără bibliotecă…
„Mi-amintesc în detaliu momentul în care am realizat că în casa în care m-am născut nu exista o bibliotecă. Nu existau cărţi. Aveam 7 ani. Stăteam în faţa unui impunător aparat de radio şi priveam hipnotizat la ochiul magic (pe vremea aceea aparatele aveau un tub electronic pe fronton, iar oscilaţiile verzi ale lămpii îţi arătau când ai ajuns pe un post anume). O voce grea de înţelesuri vorbea despre nu ştiu ce volum şi în difuzor se auzeau foşnind filele cărţii. Am privit un pic în jur şi am plecat, singur, la „Libăria noastră” care era în colţ. Am cumpărat cea mai mare carte pe care am văzut-o. Era „Dicţionarul Limbii Române Contemporane” – un volum cu coperţi albastre, pânzate.
Am dus cu greu cartea acasă şi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să pun volumul pe cântarul de alimente din bucătărie. 1,5 Kg. Nu ştiam să dau altfel valoare cărţii, decât concret, prin greutate. Abia apoi am deschis-o. A urmat un impunător volum de Tudor Arghezi, ilustrat cu nişte minunate acuarele: două kg. Apoi, febra gigantescă mi-a trecut şi am început să cumpăr cărţi, fără să ţin seama de volumul lor. Pe unele le şi citeam. La Biblioteca Publică din cartierul Bucureştii Noi, mă lăsau printre cărţi şi aşa s-a făcut că am citit de-a valma – lucruri care mi se potriveau, dar şi altele care evident mă depăşeau. Am început să citesc „Comedia Umană” de Honore de Balzac pe la 10 ani. Iar „Madame Bovary” pe la 12 ani. Îmi dădeam seama că sunt în prezenţa a „ceva mare”, dar nu înţelegeam “de ce”. Îmi amintesc că, pe la 12 ani am cumpărat „Istoria Artei” a lui Elie Faure. Cinci volume. Am luat-o mai mult pentru coperta volumului Renaşterea. Era un nud cu „Venera ieşind din spuma mării”. Ţineam volumul ascuns să nu îl vadă mama. Prima piesă de teatru pe care am citit-o a fost „Richard III” de William Shakespeare. Motivul a fost un spectacol de la Teatrul Naţional, în care la un anumit moment, interpretul rolului titular – care până atunci vorbise în limba română – s-a oprit şi a spus pe nepusă masă: „A horse, a horse! My kingdom for a horse!” După care a continuat, imperturbabil în româneşte. Am continuat să cumpăr cărţi, am umplut unul după altul pereţii casei – tata meşterea rafturi ciudate care semănau a instalaţie de artă plastică din zilele noastre. Tocmai terminam liceul, când tata a venit într-o zi şi m-a întrebat: o ştii pe doamna Sadova? Ţi-a lăsat nişte cărţi nemţeşti! Era uluitor câtă lume cunoştea un mecanic simplu care repara robinete pe la te miri cine! Cumpăram întruna cărţi, uneori o făceam automat, de parcă trebuia să astup nişte gropi. Acum am atât de multe, încât le-am răspândit în cele trei case ale noastre şi am început să le scanez ca să avem unde trăi. Inutil, fiindcă nu mă îndur să mă despart de ele. O carte tipărită este materializarea himerei că înţelepciunea poate fi transmisă.
Încerc să determin care au fost cărţile care m-au marcat pentru teatru şi cred că mă pot opri la două.
Am citit „Satyricon” la 13 ani. Am citit-o dintr-o suflare şi n-am mai dus cartea înapoi la biblioteca publică. Am recitit-o un an mai târziu.
Dintre coperţile mototolite se ivea o panoramare amplă, cu transfocări bruşte asupra unor oameni simpli din metropole suprinzător de asemănătoare cu cele din zilele noastre. Feţele care se desprind din fundal sunt în mare parte oameni reali, sau dau această impresie. Unicitatea o dă ignorarea senină a convenţionalităţilor de toate tipurile. Dezbaterile filosofice nu sunt încrâncenate, dimpotrivă, comportă comicul şi un limbaj cameleonic, schimbând culori ţipătoare şi pastelate, alternând fermecător comentarii memorabile cu expresii triviale; tonuri dure, uneori la graniţa pornografiei – sunt amprenatate cu eleganţa suverană a celui care se ştie curat şi tocmai de aceea poate vorbi murdar, fără să fie dezgustător.
Ciudăţenii, ironii şi profunzimi, iscându-se neaşteptat, pictează o frescă civică a cărei derulare e Antichitatea Romană, dar ale cărei imnuri despre libertate mărşăluiesc neabătut până în zilele noastre pe bulevardele din NY, London, Paris – ritmând periodic istoria europeană sau mondială: 1789, Ctitoria USA, mai 1968, 1989 etc.
Encolpius, Ascyltos şi mai apoi Gyton, un trio în care ne regăseam apoi ca elevi de liceu, experimentând frenetic viaţa. Şcoala de retorică, în care vedeam aievea abaterile de la normă, pe care le săvârşeam şi noi în biata noastră şcoală.
M-a fascinat de la bun început că se păstraseră doar fragmente, nişte cioburi ale povestirii inţiale, iar eu am început instant să îmi imaginez ce se întâmplase între ele. Visam cu ochi deschişi la ce s-ar fi putut întâmpla şi sunt sigur că mergeam mult mai departe decât ar fi făcut-o autorul în fragmentele pierdute. Eram fascinat mai ales de pasajele în limba latină, netraduse, dar însoţite de o misterioasă şi foarte incitantă notă de subsol: „fragment pe care preferăm să nu îl traducem”. Doamne, şi câte nu imaginam tocmai datorită faptului că au „preferat să nu le traducă”! Mulţi ani mai târziu, când am făcut spectacolul SATYRICON, primul lucru pe care i l-am cerut doamnei profesor Konc – cea care ne-a consiliat pentru partea de limbă latină – a fost să îmi traducă ceea ce au „preferat să nu traducă”. Era o imagine extraordinară să vezi cum o savantă se apleca riguros asupra textelor licenţioase, traducându-le exact, necenzurat, dar şi cu lipsa de complexe a eruditului. Singurul comentariu al doamnei profesor a fost: „De fapt, Petronius nu prea ştia latină. Scria în latina vulgata.” Era minunat să îl vezi pe Gaius certat, peste un arc de timp, aşa cum probabil îl mai certaseră şi alţi dascăli din şcolile de retotrică.
Îmi imaginam aventurile ale căror descrieri lipseau: drumul de la Şcoală la bordel, de exemplu. Felul – de neînţeles pentru mine cel de atunci – în care Encolpius şi Ascyltos şi-l dispută pe micul Gyton. Episodul baroc al Banchetului lui Trimalchio (cap. 26 şi 78). Accentele senzaţionaliste, citirea testamentelor în public, în fine „înmormântarea vie” – obicei pe care aveam să-l redescopăr mai târziu în USA, dar şi în Oltenia!
Viaţa sofisticată şi luxul ofensator erau nişte descrieri pe care nu le separam prea mult de „1001 de nopţi”, dar care mi-au revenit în minte ca un déjà vu, atunci când am descoperit, mult prea târziu, după părerea mea, realităţile atrăgătoare ca însuşi păcatul, din marile metropole occidentale. Evident că mă imaginam Encoplius, cel care povesteşte: inteligent, dominator şi charismatic.
Scena mea preferată era nunta însângerată a lui Gyton cu o micuţă sclavă. Fraza prin care adolescenţii îşi pecetluiau nunta: „Ubi tu Gaius et ego Gaia” – întrebare dar şi răspuns, jurământ, dar şi trădare în acelaşi timp – era o frază misterioasă pe atunci şi a cărei semnificaţie am înţeles-o 20 de ani mai târziu, atunci când am făcut spectacolul: câte compromisuri trebuie să faci pentru a nu face compromisuri?
Poate că de asta am şi făcut spectacolul, tocmai pentru a căuta o traducere a acestei dileme.
A doua carte care m-a însemnat, este „Tratat dspre lucrul bine făcut”, de Tadeusz Kotarbinski, filosof şi logician. Creatorul praxeologiei, o îndeletnicire bizară, dar atât de normală în bizareria ei – studiază acţiunile umane şi eficacitatea acestora. Sunt expuse valorile, dar şi principiile muncii bine făcute – indiferent de domeniul de activitate. Şi cum dintotdeauna am ştiut că sunt un meşteşugar şi am foarte mari rezerve în a mă considera un artist, tratatul acesta mi-a fost foarte util. O temă principală este dezavuarea muncii fără efect, desăvârşirea de sine, autoperfecţiunea. Faptul că autorul a creat o tipologie a greşelilor mi se pare fabulos, iar asumarea unei astfel de axiologii a erorii e o dovadă de umilinţă atât de necesară în meseria noastră.
Mă întreb câţi dintre managerii actuali au citit cartea asta şi câţi îi pun valorile în operă? Din câte se vede, marea majoritate aplică, fără să o ştie – asemeni dlui Jourdain care făcea proză fără să ştie – metoda cuncataţiei, metoda tărăgănării şi jocul amânărilor” (cf. Kotarbinski).
„Tratatul despre lucrul binefăcut”, citit devreme – atunci când firea te îndeamnă la boemie – mi-a schimbat felul de a vedea lucrul concret în Teatru, mi-a conferit acribie şi m-a condus, fără s-o ştiu, către principiul kantian al datoriei. Acum îmi dau seama că această carte mi-a făcut şi un mare rău: în Teatrul din România, clamarea datoriei şi pretenţia de a se respecta principiile generează o ostilitate agresivă, pe care am resimţit-o de-a lungul întregii cariere. Aşa că nu recomand această carte celor care vor să aibă o viaţă bună în Teatru.
