REMEMORARE După o colaborare strânsă şi durabilă, 2023 este primul an în care Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu se desfăşoară în absenţa criticului şi scriitorului George Banu, recent plecat dintre noi.
Un articol de Dana Ionescu|23 iunie 2023
Memoria este necruțătoare, dar e și o salvare, o șansă, deci o datorie a noastră, spunea autorul atâtor studii despre memorie. Biblioteca, formă supremă a memoriei salvatoare, cuprinde și o mulțime de volume scrise de George Banu, omul de teatru care a făcut atât de mult pentru salvarea unor figuri și evenimente teatrale din indiferența și superficialitatea clipei. Astăzi, când George Banu face parte din trecut, cărțile lui își așteaptă liniștite cititorii, intrând într-o nouă etapă. Ne întoarcem acum la doar două volume din ampla sa operă, lansate la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu în urmă cu zece ani, ambele relevante pentru personalitatea scriitorului.
Nimic mai potrivit pentru a începe prezentarea unui volum-document lansat în 2013, la o ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, decât următoarele cuvinte scrise de regizorul Andrei Șerban: „La teatru, George este spectatorul ideal. La fel ca Liubov, iubeşte tot ce vede, dar, spre deosebire de ea, care este leneşă, nepăsătoare, el este înverşunat de activ, munceşte precum Lopahin. Prin prezenţa sa pozitivă, prin observaţiile sale, el ne ajută să înţelegem ce facem şi chiar mai mult de atât. În vreme ce, în lumea culiselor, noi, artiştii, ne aflăm sub influenţa narcisismului şi a vanităţii, George, liber de orice egoism, încearcă să ne adune. Călătoriile i-au acordat o strălucire de care încercăm să profităm, căci el este în stare să ne redea încrederea. Eu mă simt întotdeauna mai bine după ce am schimbat câteva vorbe cu el. Nu cunosc niciuna din agitaţiile, îndoielile şi angoasele pe care cu siguranţă le încearcă atunci când rămâne singur cu el însuşi, căci, în public, din amabilitate şi respect pentru ceilalţi, el se arată mereu pozitiv şi zâmbitor, fără a se lăsa contaminat de virusul amărăciunii şi al disperării care circulă în jurul nostru. Mereu modest, smerit şi sensibil faţă de prieteni, el călătoreşte spre a ne aminti pentru ce muncim. Prin cărţile sale, el ne ajută să ne cunoaştem şi să ne reunim. Această fragilă comunitate internaţională a unei arte care luptă pentru a supravieţui găseşte în George o persoană remarcabilă care, într-o anume măsură, şi-a jertfit o parte din viaţă pentru a face să trăiască viaţa în artă. Într-o manieră subtilă şi indirectă, fără a ţine niciodată predici, el ne aminteşte că teatrul nu este o afacere personală, ci o afacere de interes general, care leagă fiinţa cu lumea şi cu stelele“.
Conturat de un colaborator și prieten apropiat, de un regizor care a căutat neîncetat altceva, peste tot în lume, acest portret luminos se încheagă într-o carte spectaculoasă ce cartografiază teritoriile străbătute cu patimă de criticul de teatru George Banu – teritorii reale și ținuturi imaginare, locuri care au existat și spații ce pot exista, geografii ale minții și geografii ale lumii reale. Volumul colectiv coordonat de Catherine Naugrette se intitulează „Călătoriile sau orizontul teatrului. Omagiu lui George Banu“, a apărut la Editura Nemira și sigur și-a găsit sau își va găsi un loc sigur în bibliotecile personale ale creatorilor de teatru și ale studenților care se pregătesc pentru intrarea în această lume. În el, cititorii vor descoperi eseuri, studii, rememorări, evocări semnate de nume importante din lumea teatrului. Printre ele, Peter Brook, Ariane Mnouchkine, Radu Penciulescu, Eugenio Barba, Monique Borie, Nicola Savarese, Jean-Jacques Lêmetre.
Lor li se alătură cercetători din mai multe generații și culturii, care au acceptat invitația de a contribui la un volum care este el însuși o călătorie. În paginile lui, în care stilurile, tonurile, ideile și viziunile se întretaie labirintic, prind contur călătorii care au schimbat vieți, drumuri care au schimbat teatrul, turnee care au revoluționat etape importante din istoria artelor spectacolelor, personalități și idei care, explorând și descoperind, au mers mereu altundeva. Exact ca arta, exact ca viața. În China cu Ariane Mnouchkine, în Bali cu Peter Brook, în America cu teatrul de artă al lui Stanislavski, în Italia cu Gordon Craig, mergem încet, răsfoind în tihnă paginile unei cărți presărate cu imagini delicate, în spatele cărora stau spectacole, povești, lupte, victorii și înfrângeri.
Experiențele lui George Banu, călător neobosit, mereu curios, pe meridianele teatrului, într-o lume din ce în ce mai deschisă, din ce în ce mai avidă de experiment, funcționează ca numitor comun al confesiunilor și al studiilor alese de coordonatoare. Pagini de memorialistică, elemente de antropologie și incursiuni în ateliere de creație, studii de istoria teatrului și eseuri impresioniste coabitează într-un puzzle pitoresc, în care se întâlnesc personaje ce-ți aprind imaginația. Iar George Banu, căruia îi este dedicat volumul, pleca mereu și se întorcea mereu, gata să plece iar, gata să cerceteze, gata să se lase convins de o nouă formă, de un nou adevăr și de un nou drum. Disponibilitatea, ca semn distinctiv, transpare din amintirile vocilor care vorbesc în această carte, voci cu care a stabilit, în timp, dialoguri de diverse feluri.
Între ele se aude puternic, simplu, vocea creatorului pe care l-a însoțit câteva decenii în căutările lui de la Bouffes du Nord. Peter Brook își încheie micul eseu dedicat criticului român cu o constatare la care ar trebui să se oprească toți oamenii de teatru: „Nu detest nimic mai mult în teatru decât clişeele despre viaţă. Pentru a le evita, mi s-a părut că cel mai bun mod este să trec frontierele şi să continui să călătoresc. Asta e ceea ce ne îmbogăţeşte şi, totodată, ne conduce spre punctul important: publicul. Descoperim astfel o altă calitate şi ajungem pe culmea marii călătorii care ne permite să trăim o experienţă comună, actori şi spectatori deopotrivă. Suntem împreună actori şi spectatori. Ne suntem necesari unii altora.“
Departe și aproape, spectator participant
„Nu am renunțat niciodată la perspectiva de a deveni scriitor. Și nici la aceea de a deveni actor. Le-am introvertit. Sunt și eșecurile bune la ceva! Ca deșeurile, ele pot fi <reciclate>. Nu se trăiește ușor în compania lor, dar ca rezervă depusă în sine se dovedesc utile: soclu al învinșilor! Pe baza acestui dublu eșec, <dublă sinucidere>, cum se spune în kabuki, mi-am construit relația cu scena și sala! Neîmpliniri care conduc la o… împlinire. Altundeva, pe fond de reconciliere interioară atunci când insuccesele mele anunțau o iremediabilă deteriorare a relației cu teatrul sau cartea.” Iată una dintre mărturisirile limpezi, eliberatoare, dacă adevărul este eliberator, pe care le făcea criticul de teatru George Banu într-una dintre cărțile ultimul deceniu.
„Monologurile neîmplinirii”, care a urmat după volumul „Iubire și neiubire de teatru”, s-a lansat la ediția din 2014 a Festivalului Internațional de la Sibiu și cuprinde, asemenea altor cărți pe care autorul le-a semnat în ultimii ani, concluziile dulci-amare, reflecțiile calme ale unui călător rafinat în lumea teatrului, care a ales – sau care a fost ales, cum ar spune el însuși, probabil, de un destin insondabil – să întruchipeze postura opusă scepticului „privitor ca la teatru”. Interesant că volumul, ilustrat în alb-negru de Helmut Stürmer și Roxana Ionescu, se naște dintr-o confesiune liniștită, tolerantă, despre imposibilitatea detașării, despre imposibilitatea neiubirii, dacă mi-e permis să folosesc acest cuvânt asupra căruia același autor se apleacă într-un alt volum recent.
Refuzând excesul, George Banu vrea să-și delimiteze și să-și înțeleagă spațiul personal în contradictoria lume a teatrului și, cumva, în afara ei. Găsim în „Monologurile neîmplinirii” o confesiune echilibrată, de un lirism bine temperat de recursul necesar la luciditate, despre acel entre-deux în care s-a așezat criticul pentru a vedea mai bine teatrul și pentru a construi mai bine. Această alegere hotărâtoare a sa amintește inevitabil de critica de identificare, îmbrățișată în literatură de strălucitul grup de la Geneva, și de privirea critică, așa cum o definea Jean Starobinski, splendid gânditor despre literatură și nu numai, reprezentant al acestei orientări. Și la George Banu participarea este cheia care deschide drumul spre plăcerile teatrului, căci despre plăcerile pe care el le aduce este vorba, de fapt, și, implicit, despre doza de hedonism a iubitorului de artă care nu vrea să rateze nimic din ce l-ar putea bucura.
Alegându-și un spațiu adecvat firii, caracterului și profesiunii atât de greu de definit, George Banu își decupează elegant un loc vast între singurătate și existență în comunitate, în noaptea ficțiunii și ziua realității, între subiectivitatea creatorului, căci criticul care nu poate refuza identificarea cu obiectul este un creator, și obiectivitatea așteptată de la profesionistul care cade în capcana de a-și crede profesia o știință. Între sala de teatru și biroul singuratic s-a configurat o identitate cuprinzătoare, liberă, care nu crede în rețete și nu e niciodată neîndurătoare. „Dacă am rămas în sfera teatrului, e, cred, și din dorința de a exista printre ceilalți, de a mă afla în preajma lor, în fața lor. Și, dacă nu m-am consacrat cu adevărat literaturii, e tot din pricină că nu mă acomodez deloc cu izolarea, cu însingurarea, cu retragerea din lume pentru o lungă perioadă de timp. Mă atrage, dimpotrivă, faptul de a mă regăsi printre oameni, dar nu la dineuri mondene, ci la teatru, la jumătatea drumului dintre real și ficțiune, în acest entre-deux care îmi permite, ca spectator, să mă îndepărtez câteva ceasuri de viața cotidiană pentru a reveni la ea, după ce m-am asociat altor spectatori cu care am alcătuit împreună ceea ce se numește un public. Iar apoi, când mă întorc acasă, mă bucur să mă refugiez ca să scriu nu teatru, ci despre teatru, acest substitut al vieții la care mi-a fost interzis să am acces ca actor (…).”
Astfel se vedea George Banu pe sine. Explicându-se prin negație – nici actor, nici scriitor, nici profesor –, criticul se afirma la întâlnirea dintre aceste trei ipostaze, dintre care prima a rămas o latență. Furtunile au trecut, iar regretele nu au apărut– indiciu benefic, inconfundabil, necesar ca aerul, indiciu clar că misiunea este îndeplinită. Care misiune? Aceasta este, desigur, o altă poveste. Câteva dintre datele ei, câteva elemente ale unei profesiuni de credință curajoase într-o epocă în care scientismul a făcut furori, le găsiți în celelalte cărți ale lui George Banu, precum și aici.
