Pe 1 noiembrie, la Muzeul Naţional al Literaturii a avut loc o proiecţie specială a lungmetrajului „Balanţa” în regia lui Lucian Pintilie, urmată de un dialog între actorul Victor Rebengiuc şi scriitorul Marius Chivu, în cadrul proiectului CINEMACITIT.
Un articol de Monica Andronescu|5 noiembrie 2018
Programul cuprinde proiecţii de film românesc urmate de un dialog între regizor/scenarist/actor şi o personalitate literară din România. Filmele prezentate reprezintă ecranizări remarcabile ale unor texte de referinţă din literatura română, dar şi producţii recente premiate la mari festivaluri internaţionale sau adaptări libere după romane autohtone. Cu acest prilej, Victor Rebengiuc a vorbit despre extraordinara colaborare cu Lucian Pintilie, regizorul cu geniu, și despre felul cum s-a schimbat lumea…
Despre film, ieri și azi
Nu obișnuiesc să fiu spectatorul fidel al filmelor mele. Iar de când sunt bătrân am făcut destul de puține filme, pentru că nu sunt scenarii pentru oamenii în vârstă, toți regizorii se luptă să caute, să scrie, să construiască scenarii cu oameni tineri, care iubesc, care au alte activități decât ar putea să aibă un bătrân pensionar. Iar în acest film ceea ce este de admirat este Pintilie, regizorul filmului, care este genial. Toată opera lui e, de altfel, genială. Și tocmai de asta a avut de suferit, pentru că a avut geniu, pentru că a știut să nu facă niciun compromis niciodată. Întotdeauna a fost de partea adevărului, l-a susținut și l-a afirmat. A avut de suferit, dar nu i-a păsat. Îl regret foarte mult. Nu e mult de când a plecat dintre noi, dar îi simt lipsa și mi-e dor de el.
Despre lucrul la „Balanța”
Mi-aduc aminte la scena de la masă. Trebuia să beau acolo și beam și tot beam… Beam apă, în loc de vin, desigur, dar pe la a douăzecea dublă i-am spus: „Nu mai pot, nu mai pot să beau, am băut mult…” Și unul dintre actori zice: „Păi fă-te și tu așa puțin, că bei”. Și izbucnește Pintilie: „NUUU! Să nu aud asta că se preface că bea. Bea! Bea! Bea!” Și avea dreptate. Nu poți să mimezi… Pintilie era grozav. Tot sarcasmul lui împotriva comunismului, din partea căruia el a avut de suferit. A suferit cumplit. Lui i-a fost interzis să lucreze în România. A mai pățit cineva asta?! Marea fericire a fost că a putut să plece și să lucreze în străinătate. Și o singură dată… pentru că Europa Liberă striga întruna că lui Pintilie nu i se dă voie să facă un film, l-au chemat de la CNC și l-au întrebat de ce urlă Europa Liberă că nu i se dă voie? „Ce? Ai dat vreodată un scenariu și nu ți s-a dat voie?”, l-au întrebat. Și el a zis că da, a dat vreo 20 de scenarii. Așa că până la urmă i-au dat voie, dintre toate scenariile propuse de el, să facă „D-ale carnavalului”. Ce s-au gândit ei? Asta e o comedie, e Caragiale, ce poate să facă? Ei bine, a făcut un film care se cheamă „De ce trag clopotele, Mitică?”, un film foarte puternic, extraordinar, care a fost interzis. De-abia după 1990 a putut fi difuzat pe ecrane.
Despre lucrul cu Lucian Pintilie
Se lucra ca la teatru, se repeta, ceea ce la film nu prea se obișnuiește… El avea tot timpul întregul film în cap. De-asta, după 1990, când s-a întors, n-a mai vrut să facă teatru. A vrut să facă numai film. Pentru că în teatru actorii trădează. Uită rigoarea. Or, Pintilie era foarte riguros și ținea foarte mult să faci ceea ce voia el să faci, ceea ce cerea el. Pentru că el avea o întreagă construcție în cap. Și se considera trădat când actorii uitau de indicațiile lui și se lăsau cuceriți de succesul facil de public. Iar în film nu puteai face decât ce voia el. Trăgea câte 15-20 de duble. Munceai de te rupeai, oboseam cu toții cumplit, dar ne plăcea la nebunie. Cu alți regizori nu se întâmpla neapărat asta… Cu alții era mai simplu. Pintilie te făcea să te minunezi tu de ce erai în stare să faci. De la el a pornit valul regizorilor care au luat apoi premii pe la Cannes sau Berlin. Ei se trag din fibra lui regizorală și unii dintre ei chiar recunosc…
Despre comunism
Eu n-am fost împotriva comunismului numai din cauza atitudinii regimului față de artiști și de artă. Ci față de tot. Mi s-a părut un regim greșit. Era o pedeapsă care s-a aplicat poporului român. N-a fost o bucurie nicio clipă. Și nu s-a schimbat nimic. E la fel. Ba poate chiar totul e mai pronunțat azi. Hoția, pilele, nepotismul, totul…
Despre minciună
Asta e construcția mea, așa am fost crescut, nu știu să mint. Teatrul nu e o minciună… Că, dacă e minciună, atunci nu mai faci lucrul acela. Poate aș fi avut nevoie uneori să mă salvez cu o minciună. Dar dacă nu pot? Imediat mă dau de gol. Așa că nici nu încerc.
Despre teatru, ieri și azi
Nu mi se pare că teatrul era mai important atunci… Atunci era singura activitate de spectacol vie. Filme nu existau. Moromeții, care acum are mare succes de public, în 1988 la premieră nu l-a văzut nimeni. Era doar un alt film cu țărani… Succesul Moromeților l-a făcut televiziunea. La teatru nu merg doar oamenii cu amintiri și doar pentru distracție. E vorba de un public tânăr care acum își formează amintirile. Și nu sunt puțini. Teatrul înlesnește comunicarea asta vie între spectatori și sală și e o bucurie, e ceva special, o simbioză, de care și noi, actorii, și publicul are nevoie. Plus că teatrul e efemer, dispare… Da, regret spectacolele lui Ciulei de la Bulandra, „Un tramvai numit dorință”, „Lungul drum al zilei către noapte”. De ele îmi pare rău că nu vor mai putea fi văzute niciodată. Spectacole extraordinare care nu mai există.
