În plină iarnă, „Visul unei nopţi de vară” în regia şi adaptarea lui Traian Șoimu redeschide Sala Mare din Piaţa Amzei a Teatrului Ion Creangă după mai mult de 14 ani de inactivitate, pe 13 ianuarie 2024.
Un articol de Raluca Cîrciumaru|19 februarie 2024
Redeschiderea Sălii Mari marchează un eveniment teatral cu pregătiri de cursă lungă în spate, întinse de-a lungul a 14 ani (dintre care lucrările efective au avut timpi ceva mai modești). Chiar dacă vestea îi bucură în principal pe cei mai mici dintre spectatorii de teatru și, implicit, pe părinții acestora, reușita este un pas considerabil pentru întreaga scenă românească, direct sau indirect.
Teatrul pentru copii, adesea neglijat și minimizat, pregătește publicul de mâine. În spațiul teatral din capitală, împreună cu Teatrul de Animație Țăndărică și Teatrul Excelsior (care trece printr-o metamorfoză spectaculoasă, în urma căreia pare să își deplaseze segmentul de vârstă), Teatrul Ion Creangă are pe umeri o responsabilitate a cărei valoare nu trebuie subestimată. În ultimul deceniu și jumătate, nu și-a primit tinerii spectatori în confortul propriului sediu, ci găzduit în diferite spații. Nu știu să fi avut un efect asupra calității experienței teatrale pentru juniori – dar cu siguranță este un factor care afectează frecvența, accesibilitatea, credibilitatea și atractivitatea. Cel puțin atenuează sentimentul cald de tradiție, entuziasmul și atașamentul pentru mersul la teatru ca experiență formatoare.
Teatrul Ion Creangă presupune acest blueprint al ce înseamnă să fii spectator, cu garderobă, locuri la balcon, turnantă, cortină și gong. Primul contact al celui mai tânăr public cu teatrul asigură, așadar, o experiență clasică și prietenoasă. Sala se deschide ca o gură de copil cu foarte mulți dinți albaștri, pesemne după o acadea pigmentată – cu jocuri de nuanțe reci și vii de verde, bleu, turcoaz și lime.
Clădirea din Piața Amzei a Teatrului Ion Creangă a fost închisă pentru renovări în anul 2009. Deși teatrul și-a continuat activitatea cu spectacole găzduite de Sala Rapsodia, de Teatrul Metropolis, Teatrul Excelsior, Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” ș.a., acest sentiment de „acasă” al poveștilor, această asociere clară dintre un spațiu și o activitate („mergem la teatru”) îi lipsește unei generații întregi de copii, care au crescut cu un „Ion Creangă” nomad, mereu altundeva. Dar nu și generațiilor care urmează. Nu și generațiilor anterioare.
În fiecare sâmbătă dimineață – cel puțin așa se simțea –, luam garoafe de la piața de lângă casă și porneam spre Piața Romană cu mama. Eu le alegeam. Spectatoare fidele, nu ratam nicio premieră și nicio ocazie să le aduc flori actorilor mei preferați, pe care îi mai știam după nume și mai ales după voce. Pe atunci teatrul era mereu pe timp de zi, mereu solar, mereu sărbătoare. Platoul din fața Teatrului Ion Creangă era această înghesuială animată de copii cu părinții lor, de dresuri colorate, codițe și șepci galbene. Nu-mi amintesc să fi gândit că se face prea mare gălăgie, că se vorbește în timpul spectacolului sau că scenografiile lasă de dorit. Îmi amintesc bucurie.
Îmi amintesc librăria din foyerul de la subsol (care a existat pentru puțin timp, timp important pentru amintirea mea), cărțile colorate, fluturașii și nerăbdarea din stomac de dinainte de spectacol. Îmi amintesc că îmi făceam liste în minte, încă din timpul spectacolului, cu actorii cărora le voi da o floare la final (deci nu s-au schimbat atât de multe).
La un moment dat, am ieșit de acolo copil, și am reintrat, la începutul acestui an, cam adult. În spirit similar, montarea „Visul unei nopți de vară” (r. Traian Șoimu) creează o punte între teatrul pentru cei mici și teatrul „de oameni mari”. Adaptează, ajustează, recalibrează. O traducere liberă, uneori prin omisiune, și hipersimplificată a celei mai reprezentative comedii shakespeariene, montarea își propune să familiarizeze copiii cu dinamicile piesei, cu universul feeric și suflul energic și nestatornic al umorului caracteristic mai curând decât cu cadența, cu poezia și cu ironia.
„Visul unei nopți de vară” de la Teatrul Ion Creangă nu are mușcătura spumoasă a textului original, dar desface povestea pe înțelesul copiilor. Le vorbește despre cât de distractiv este William Shakespeare, despre câtă magie stă (nu atât de) ascunsă în teatru. Scenariul teatral este nesperat de accesibil, nu se pierde în detalii și funcționează, cu amendamentul că echipa artistică este nevoită să deplaseze conflictul dintre Oberon și Titania într-o zonă în care acesta stă într-un singur picior. Copilul dorit de ambii devine spectacolul de teatru (într-un meta acordat la gradul de înțelegere al unui școlar), iar cei doi se luptă pe poziția de regizor. Atât etapele acestui conflict, cât și motivațiile, sunt incerte, dar trasează o concluzie dulce, semnificativă pentru o întâlnire la început cu teatrul: teatrul se face împreună, în echipă.
Montarea are farmecul unui spațiu nou și al unei echipe dinamizate de suflu proaspăt. Nu numai sala, ci și trupa Teatrului Ion Creangă apare în formulă înnoită odată cu cele două cupluri de îndrăgostiți. Ana Toda, Marius Boboc și Ioana Bîndac debutează pe scena din Amzei cu real lipici la public și o lejeritate luminoasă.
O capacitate de 250 de locuri înseamnă destul de mulți mici spectatori. Înseamnă zarvă, interacțiune, bucurie. Dar 250 de aplauze mici răsună la fel de tare ca 250 de aplauze de dimensiune adultă, și contează cel puțin la fel de mult în fața testului timpului. Bun revenit acasă Teatrului Ion Creangă și la cât mai multe vise.
