Whiplash. Cu încrâncenare despre „artă” - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM „Whiplash”, scris şi regizat de americanul Damien Chazelle, este un film încrâncenat care susţine ideea de act artistic ca simplă mecanicitate, folosind ca pretext narativ o relaţie maladivă între un toboşar de jazz ambiţios şi un profesor despotic.

Un articol de Ionuţ Mareş|7 februarie 2015

Pentru „Whiplash”, scenaristul și regizorul Damien Chazelle (n. 1985) împrumută structura și mărcile unui film despre performanță ca rezultat al sacrificiului personal extrem, pattern regăsibil în special la poveștile despre sportivi sau militari.

Și le aplică unei scheme narative plasate în domeniul artistic, care are în centru un toboșar de jazz aspirant (Milles Teller) și un profesor tiranic (J.K. Simmons, cu o interpretare ce i-a adus un Glob de Aur ce va fi urmat, probabil, de un Oscar pentru rol secundar).

Oricât de ingenioasă ar părea la o privire rapidă ideea interșanjabilității genurilor („Whiplash” este, de fapt, un film convențional cu aspectul unui indie onorabil și cu nuanțe de parabolă minimalistă), ea nu permite articularea unui discurs substanțial și stimulativ despre ce presupune obținerea unui nivel superior de dexteritate în muzică acolo unde talentul nu este suficient.

Nu pentru că situația extremă imaginată de Chazelle nu are un grad ridicat de relevanță – profesorul aplică metode despotice în lucrul cu studenții și în special cu toboșarul -, ci pentru că tânărul cineast își împinge filmul înspre o demonstrație încrâncenată pe tema confruntării maladive maestru-discipol, căreia îi adaugă ceva culoare prin diversificarea apelativelor jignitoare pe care le folosește profesorul la adresa membrilor orchestrei pe care o conduce (simple ocheade regizorale făcute spectatorilor).

Un plus pentru dirijorul jucat de J.K. Simmons

Pentru un film în care se cântă jazz (de fapt, câteva melodii reluate obsesiv, printre care una care dă și titlul filmului), „Whiplash” este departe de libertatea, lejeritatea și sincopele pe care le implică acest gen de muzică. Cei doi protagoniști, deopotrivă adversari și complici, sunt personaje unidimensionale, fără profunzime, puse în situații repetitive și redundante.

Cu un plus, totuși, pentru dirijorul jucat de J.K. Simmons, ale cărui intenții reale rămân învăluite în mister și ale cărui răbuniri sentimentale sunt dificil de descifrat până la capăt, asta și pentru că îl vedem prin ochii tânărului din a cărui perspectivă este construit filmul.

Chazelle încearcă să recupereze prin montaj acolo unde nu reușește să ajungă la finețe psihologică. Multe secvențe, și în special cea finală, sunt „tăiate” în ritmul alert al melodiilor sau al mișcărilor muzicienilor, camera încercând să redea, prin cadre atent concepute, tensiunea, nu și emoția, pe care o presupune un act artistic împins la un nivel extrem în care devine simplă înșiruire de gesturi mecanice (însoțite de sudoare și sânge).

Încununat cu numeroase premii după succesul de la Sundance din urmă cu un an și nominalizat inclusiv la Oscar, „Whiplash” este o producție supraevaluată care, deși aspiră la aerul rarefiat al artei înalte, al filmului de autor, atinge doar suprafața unor teme potențial incitante.