Winter Sleep. Sau cum arată un mare film - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM Inspirat de povestiri ale lui Cehov, „Winter Sleep” (Palme d`Or la Cannes) este, probabil, filmul lui Nuri Bilge Ceylan în care se vorbeşte cel mai mult. Este o uşoară schimbare de accent, pentru că precedentele sale şase opere privilegiau tăcerile, cadrele lungi şi contemplative, imaginile poetice, natura.

Un articol de Ionuţ Mareş|27 octombrie 2014

Acestea nu aveau cum să lipsească nici din „Winter Sleep” (prezentat în cadrul „Les Filmes de Cannes a Bucarest”), însă prim-planul este ocupat de dialogurile încărcate de sensuri (dar fără preţiozitate) dintre, de altfel, puţinele personaje.

În centru se află Aydin (Haluk Bilginer), un fost actor retras în Cappadocia, regiune din Anatolia recunoscută pentru locuinţele şi reliefurile din piatră, rezultat al unor erupţii vulcanice străvechi. Aici, Aydin conduce un mic hotel, alături de sora sa (Demet Akbag) şi de soţia sa mai tânără (Melisa Sozen), şi, săptămânal, scrie câte un articol de opinie (moralizator) pentru un ziar local.

Este protagonistul-intelectual care ajunge într-un moment de criză existenţială, personaj identificabil, sub diverse forme, în toate filmele cineastului turc, de la debut, „Kasaba” (1997), şi până la capodopera recentă „Once Upon a Time in Anatolia”, care a fost privată nejustificat de Palme d`Or în 2011.

Winter Sleep, un poem al stărilor sufleteşti

Este povestea unui om egoist nevoit să se confrunte cu propriul temperament dominator şi acaparator, atât în relaţia cu soţia, sora şi angajaţii, cât şi cu cei din restrânsa comunitate. Iar Ceylan mizează în primul rând pe dialoguri în această decortificare lentă (de trei ore şi un sfert) a unui suflet suferind, arid ca peisajul stâncos, dar de o frumuseţe specială, pe care camera directorului de imagine Gokhan Tiryaki ni-l oferă privirii prin cadre largi şi picturale, cărora fragmentele de sonată la pian de Franz Schubert şi zăpada dinspre final le adaugă o tuşă elegiacă dezarmantă.

Dialogurile, care scot la suprafaţă animozităţi şi răutăţi şi care relevă lipsa afecţiunii familiale, amintesc, aşa cum s-a scris, de Bergman. La Ceylan, schimburile de replici (a căror mizanscenă testează pe alocuri o teatralitate asumată), filmate în general în convenţionalul dar, aici, extrem de practicul plan-contraplan, durează minute în şir, ceea ce permite acumularea treptată a unei tensiuni care dezvăluie fragilitatea umană (sunt remarcabile nuanţele cu care cele două actriţe şi actorul din rolul principal îşi construiesc personajele).

În aceleaşi cadre de interior, Ceylan şi directorul său de imagine apelează la o lumină gălbuie, caldă, utilizată artificial atunci când „decupează” şi învăluie chipul câte unui personaj ca pentru a-i expune suferinţa interioară. Este o privire regizorală blândă şi înţelegătoare asupra unor „suflete moarte”, care îşi fac rău gratuit, dar cărora li se oferă şansa salvării.

Ceylan exploatează bagajul istoric şi simbolic al ţinutului în care a filmat pentru a conferi poveştii sale universale o încărcătură mitică, pentru a extrage esenţa umanului dincolo de timpul istoric. „Winter Sleep” este un grandios poem vizual al stărilor sufleteşti, cum rar ne oferă cinematografia momentului.