Știţi tăcerea aceea grea, vibrantă, aproape palpabilă, care te cuprinde la teatru când energia cea mai bună curge pe scenă şi de acolo spre tine? Dacă nu ştiţi sentimentul, vă recomand să mergeţi cu mai multă deschidere la teatru. Deschiderea asta poate prilejui un gust de neuitat, cel al poveştilor spuse onest, emoţionant, puternic.
Un articol de Cristina Enescu Aky|30 mai 2017
”Yen” de Anna Jordan, în regia lui Adrian Roman, directorul Teatrului Anton Pann (Rm. Vâlcea). Despre valoarea răbdării și teatrul ca libertate
Când scena aduce laolaltă creatori de teatru care spun povești cu onestitate și emoție, și spectatori care intră în teatru cu deschidere, curiozitate dar și răbdare, se poate întâmpla alchimia unui spectacol frumos în afara tiparelor.
Un teatru-surfer pe valuri agitate de realități social-politice, un teatru multipremiat cu o echipă tânără și aproape complet neoriginară din localitate, cu un sediu pe cât de generos și funcțional pe atât de disputat de autorități (s-a tot discutat despre comasarea cu Teatrul Ariel), Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea pare că se zbate în ițe prea mundane, neprielnice performanței teatrale. Și totuși, producțiile selecționate în FNT și în alte festivaluri, premiile, textele montate în premieră și alte proiecte interesante apar cu o constanță foarte ademenitoare aici. Renăscut în 1990, el este continuatorul unei tradiții teatrale locale de peste un secol, aici activând între anii 1960-1980 una din cele mai rodnice trupe de teatru de amatori din țară. Ulterior, aceasta s-a profesionalizat și a atras nume cu ecouri largi în teatrul românesc și chiar internațional, printre care Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Vlad Massaci, Dan Micu.
Regizorul Adrian Roman spunea că cel mai frumos și atractiv lucru la teatru este că aici și atunci, la spectacol, ai ocazia unică de a trăi diferite experiențe într-un mod foarte puternic și totodată foarte sigur. Teatrul e un laborator de umanitate, de creație, de furtuni. Viața cotidiană lasă urme, pe când viața de pe scenă lasă libertate, Ultima premieră montată de el la teatrul vâlcean conturează un sens inedit al acestei libertăți: cea de a avea sau nu răbdare. De multe ori, cu teatrul avem o relație de iubire și mai condiționată decât iubirile cotidiene: ”te iubesc, Teatrule, dacă îmi dai exact ce aștept de la tine, direct și rapid.” Deseori, însă, doar dacă lăsăm și ”celuilalt” libertatea de a ne surprinde în afara zonei noastre de confort, putem ajunge la experiențe extra–ordinare.
Începutul premierei spectacolului ”Yen” nu a fost încurajator pentru răbdarea curioasă a celor din sală. La scurt timp după începerea piesei, un reprezentant al autorității locale a ales să se ridice ostentativ și să părăsească sala de spectacol. Cei care au rămas au putut descoperi niște actori minunați în sensul primar al cuvântului, ”care provoacă mirarea, minunarea”. Acea mirare, soră cu curiozitatea și vecină cu deschiderea care este începutul multor descoperiri din afara ”cutiuței” noastre mentale.”Yen” este o piesă semnată de scriitoarea și regizoarea de teatru britanică Anna Jordan, un text care a primit premiul Bruntwood pentru Dramaturgie în 2013, iar în ianuarie anul acesta a fost montat Off-Broadway în Manhattan. Este povestea necosmetizată a doi frați adolescenți, Grasu și Bobbie, care trăiesc singuri într-o casă mizeră. O existență în lâncezeală, punctată de filme porno deja plictisitoare, Play Station și discuții banal-triviale, crizele epileptice și devierile comportamentale ale fratelui cel mic, urletele câinelui și vizitele mamei diabetice, alcoolice și cu fugitive efuziuni materne. Aparițiile lui Maggie sunt un amestec de decădere umană împletită cu compasiunea inevitabil iubitoare a copiilor ei, prea devreme ieșiți din copilărie și încă neajunși la maturitate. Apoi, în viața celor doi se plantează Jennifer, Yen, o fată din vecini care și-a asumat misiunea sacrosanctă de a le salva câinele. Viețile celor trei se împletesc, treptat, cu duioșie, emoție, multă durere și amărăciune, iar ulterior și printr-o ”aproape-tragedie” (agresiunea lui Bobbie, pentru care ajunge într-un centru pentru minori), astfel că Yen ajunge să le transforme de fapt viețile. În fond, tot ce este greu și de nepovestit în viață poartă germenii unor salvări. Pentru a înțelege asta, e nevoie uneori de întâlnirea unor oameni precum Yen, care dau deoparte draperia grea a amărăciunilor și lasă să intre lumina.
Fratele cel mare, Grasu (Andrei Cătălin) ia viața cu împietrirea celui care a văzut (prea) multe. Face pe el în nopțile în care visele grele îi sunt bântuite de coșmaruri din realitatea familiei lui, iar crizele și devierile comportamentale ale fratelui mai mic, îl pendulează între două granițe ale disperării, furia și mila. Un copil chinuit, la fel ca și Bobbie, cutremurător și cu sensibile nuanțări jucat de Andrei Brădean. Doi tineri actori care, chiar și atunci când textul sau energia piesei par să treneze, dau substanță vie spectacolului și, în mod clar, reprezintă o combinație fericită de actori talentați în colaborare cu o mână regizorală iscusită. Ce forță nucleară are iubirea emanată de un copil care, în mama denaturată, leșinată de beție, vede ”cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată”… Câtă frumusețe supraumană au acele momente de grație când ne atingem unii altora sufletele, cu generozitate și alinare, recunoscând că dincolo de cioburi incorporăm și multă lumină. Este sentimentul care învăluie multe momente dintre Yen și Grasu, printre dintre cele mai mișcătoare din spectacol.
Reka Szasz (mama celor doi, Maggie) este o prezență proaspătă dar pe alocuri prea tonică pentru rolul mamei denaturate. Construcția personajului este uneori previzibilă și liniară, mai consistentă la beție decât în tribulațiile ei treze. Drama ei (decăderea personală, beția și sănătatea afectată, familia destrămată) provoacă drama băieților, dar nu evoluează împreună cu aceea – poate această stagnare și inconsistență sunt reflectate de fapt în jocul actriței. Pentru băieți, speranța metamorfozată în Yen vine în ciuda faptului că ei nu mai speră. Pentru Maggie, speranța de schimbare este permanent prezentă, dar mereu ratată. Rezultă o Maggie mai degrabă deliberată decât profund disfuncțională. Și totuși, Reka Szasz redă frumos sentimentul de ”yen”, tânjirea nesusținută de acțiune salvatoare de care suferă toate personajele piesei.
Ana Șușcă o interpretează pe Yen cu o blândă forță interioară care nu poate aparține decât unui om-actor frumos și dăruit poveștilor pe care le spune pe scenă. Totul la ea e armonie, de la vârful cozilor împletite școlărește la modul în care aranjează picnicul pe podeaua apartamentului și chiar reacțiile ei în urma agresiunii lui Bobi. Yen este omul pe care își dorești să îl întâlnești în cele mai grele și mizerabile momente ale vieții. Yenul, ni se spune, este o monedă japoneză dar și un cuvânt care exprimă dor, nostalgie, foame interioară de iubire și conexiune. Ana Șușcă are prospețimea convingătoare a actorului tânăr și așezarea tihnită în rol a actorului bun, care nu e un interpret ci un trăitor și un dăruitor de povești.
Regizorul Adrian Roman nu este la primul spectacol de o onestitate dură șiprovocatoare pe alocuri. Prin ”Yen”, el reamintește spectatorului poate amorțit în așteptarea de a vedea doar spectacole ”clasic de bune” că Teatrul bun, care rămâne pe retină și în amintire, nu vine într-un singur tip de ambalaj. Și, de asemenea, că judecățile pripite ucid prea ușor miracolul din Celălalt. ”Yen” este noroi dar și mai mult despre ceea ce ne înalță din el. Un spectacol care reamintește cât de work in progress este viața fiecăruia dintre noi și câte cotidiene minuni ne modelează drumul. Și că putem fi oricând o gură de aer proaspăt în sufocarea celorlalți. Textul lasă o senzație indigestă de tezism, pe alocuri, însă emoțiile create pe scenă depășesc acest inconvenient. Un spectacol de unde la început îți vine să pleci, iar care apoi îți lasă senzația binefăcătoare a unor mici-mari revelații – acesta poate fi numit un spectacol bun. Te pune pe gânduri. Îți reflectă imaginea de om nerăbdător cu cele ale omului, pripit în verdicte, cu așteptări și pretenții (de la viață, teatru, natură, magazine, autorități, câini, copii…..) și prea puțină curiozitate.
Un ultim detaliu, nu chiar irelevant: când traducerea românească a unui text păstrează în mod vizibil tipare de exprimare tipice limbii engleze, care în română nu sună firesc, receptarea textului dar și a piesei sunt afectate. E cazul unor exprimări de ”romgleză” din acest spectacol, precum și unele locuri unde se simte că traducerea nu este organică.
