Adrian Enescu: „Îmi doresc să mă compun pe mine până la ultima picătură”
https://www.ziarulmetropolis.ro/adrian-enescu-imi-doresc-sa-ma-compun-pe-mine-pana-la-ultima-picatura/

Spune că poate să asculte muzică la infinit, că îi place perfecţiunea pe care o poţi obţine numai pe CD sau într-un film şi că nu există muzică pe care mintea omului să n-o poată imagina. La el în „chilie”, compozitorul Adrian Enescu nu depinde de nimeni.

Un articol de Adina Scorţescu|29 mai 2014

INTERVIU Adrian Enescu – unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni români – a fost printre primii creatori de muzică electronică de la noi din țară. A realizat muzică pentru teatru, balet și pentru film (peste 60 de titluri). În ultimii ani, compune muzică electro-acustică, simfonică și jazz – big band. Îi puteți asculta ,,Variațiunile după Bach” (din cadrul ,,Bach in Showbiz Tour”) pe 5 iunie, de la ora 19.00, la Sala Radio.

Am descoperit muzica de unul singur; sau muzica m-a ales pe mine. Tot ce era ritm și sunet mă fascina . Îmi aduc aminte că stăteam pe podul Basarab și ascultam polifonia (cântatul pe mai multe voci) care se compunea din ritmurile roților de tren, din aburii scoși de locomotive, combinați cu șuieratul grav sau țiuit, cu murmurul oamenilor, cu zgomotul mașinilor.

În scurt timp, am devenit dirijorul, solistul și compozitorul acestui ansamblu. Iubesc polifonia , nu pot să concep o muzică fără diversitatea și independența vocilor care o compun. Sunt legat de orașe, cu polifoniile lor savante, bizare, imprevizibile. Când e liniște o iau razna . Ceasul meu interior a fost programat pentru „Polifonie/un triumf al lumii sonore “.

Arta compoziției este pentru mine o mare pasiune. Condiția de creator de muzică a fost cheia cu care am deschis multe uși și modul meu de supraviețuire. Pentru mine, muzica este cea mai frumoasă și complexă artă. Pot să ascult muzică la infinit. A fi compozitor înseamnă rezistență fizică și psihică. Să nu te doboare nici insuccesele, dar nici succesele. Până la sfârșit, rezistă numai cine iubește cu adevărat arta.

Compozitorul stă într-o „chilie” (cameră de lucru, studio ). Acolo, frecvențele (muzicienii le alintă spunându-le „note”; le-au dat și nume, ca să nu le uite ) se combină savant și subliminal. Așa iau naștere cântece , simfonii sau alte „povești muzicale” . Fiecare sunet nou înseamnă o victorie pentru compozitor. Dar vine și momentul de foc. Muzica iese din „chilie” . Îmbrăcată de sărbătoare, încrezătoare în forțele ei de seducție, gata de luptă cu oricine. Pe termen scurt, câștigătorul este publicul (el acceptă sau nu produsul ). Atemporal, este numai compozitorul.

În 1977 am cântat cu o formație, prima formație de Fusion din România. Liubisa Ristici (un sârb) cânta la sitar, Arif Jafri (un pakistanez) – la tablă și bansur, eu – la electric piano. În compozițiile pe care le interpretam, încercam să contopesc conceptual modurilor indiene cu ehurile bizantine . Totul sub umbrela jazzului, a improvizației libere (bine structurată în timpul repetițiilor), a bucuriei da a cânta.
La concert, după prima piesă a fost o liniște groaznică; după a doua – la fel…; la sfârșit s-a întâmplat un miracol: Publicul a reacționat în picioare. A fost nevoie de 40 de minute ca să înțeleagă despre ce e vorba.

Prin ce diferă muzica de film față de cea de teatru, când vorbim de procesul de creație? Prin nimic. Dar diferă tipul de constructie al fiecărei arte. Și filmul, și teatrul „lucrează” cu două structuri de informație: imaginea și sunetul. Filmul e repetabil. La teatru, jocul actorului e irepetabil. Este ca diferența între CD și un concert la Ateneu .

Unora le place irepetabilul . Mie îmi place perfecțiunea pe care o poți obține numai pe un cd sau film. În live există starea de „grație” . Dar asta face parte din altă poveste… sau film sau teatru sau concert…

Hamlet e prezent în orice societate, din toate timpurile, pe toate nivelurile de civilizație și educație. Hamlet e un clișeu, un idol, un model. Din Hamlet-ul lui Shakespeare îmi place cel mai mult monologul de început, din actul 3. Am scris o piesă corală pe acest text: „N-o să fie azi poate fi mâine/ N-o să fie mâine va fi azi/ Dacă tot nu știi ce lași în urma ta/ Oricum când va fi să fie/ De rămâi sau pleci o clipă mai devreme/ Să fii gata oricând.”

Niciodată nu citesc scenariile de film. E foarte periculos. La sfârșitul lecturii încep să îmi „regizez” și „proiectez” propriul meu film. Eu trebuie să scriu muzica pentru un film gândit de altcineva, de un regizor. Și atunci îl rog să îmi povestească, cu lux de amănunte, filmul lui. Totul începe din acest punct. Așa apare muzica compusă special pentru filmul X.

După povestire, mă duc acasă și încep să creionez atmosfera muzicală a filmului, adică – să îi spunem simplu – tema filmului. Apoi regizorul o ascultă și o comentăm.

Radioul a jucat un rol important în apropierea mea de muzica electronică. E vorba de Voice of America, Europa Liberă și Radio Luxemburg. În playlisturile acestor radiouri existau primele muzici electronice, muzica de jazz sau muzica simfonică experimentală.

Apoi, compozitorii români au început să călătorească lucrând în cele două studiouri importante din Europa (Paris și Darmastadt). Unul dintre acești compozitori a fost profesorul meu: Aurel Stroe.

Apariția sintetizatorului este, într-un fel – ca destin -, cum a fost și construcția clavecinului. Un instrument nou, o altă sonoritate, un timbru nou. Lucrări compuse numai pentru mediul electronic și-au făcut repede loc în opusurile compozitorilor.

Pentru mine, acesta este modul de a nu depinde de nimeni. Eu compun, eu sunt solistul, eu sunt și cel de la ultimul pupitru, eu sunt inginerul de sunet, eu fac masterul final. Credeți-mă, e o stare plenară . E vorba de ego? Poate. Dar cu siguranță e un demers spre perfecțiune.

Nu există muzică pe care un instrument sau mintea omului să n-o poată imagina. Cel puțin eu asta cred. Dar pot exista minți „speciale” care au nevoie de alte „unelte”. Depinde ce verb vrei să conjugi – a fi, a avea, a imagina . Hamlet spunea simplu: „ a fi sau a nu fi”.

Când eram tânăr, mi-ar fi plăcut să scriu eu muzica la filmul X sau simfonia Y. Acum îmi doresc să mă compun pe mine până la ultima picătură.

Ascult cu aceeași bucurie orice muzică. De la world music la Bach, de la muzica gregoriană la Lady Gaga, de la Stravinsky la jazz. Ideea de „a găsi un compozitor ideal”, este, pentru mine, o altă sintagmă pentru ,,a mă cunoaște”; asta înseamnă de fapt două lucruri: 1) a mă analiza pe mine sau 2) a avea un model. La punctul 1) spun că, fiind vorba de mine însumi, sunt îngăduitor. La punctul 2), pot deveni epigon.

Cred că geniul este cel care trece testul timpului. Este cel care are puterea de asimila, de a concluziona și de a da un nume unic unui munte de informații pe care le-au adunat multe minți aflate peste/sub linia IQ-ului. Geniul este cel care a reușit să scaneze aproape toate detaliile și creează o capodoperă.

Eu sunt european de mult. Am ascultat toți marii compozitori ai Europei, ai lumii, cei ce au format avangarda istoriei noastre muzicale. Cu mulți dintre ei, am devenit prieten. Bach e unul dintre ei. Îi apreciez logica muzicală și desăvârșirea discursului polifonic.

Nu „mă pun” cu Bach, ci cu capacitățile mele de a transforma ideile unui geniu. Bucuria este că Bach a fost de acord să mă lase să mă joc. A zâmbit cu subînțeles și s-a aplecat peste hârtia cu portative în continuare, să „potrivească” polifonia lui savantă, unică.

Cu Zoli Toth am construit proiectul „Variațiuni după Bach sau Bach în Showbiz”. Am mai compus pentru el „DOMINO/Concert pentru percuție si orchestră”, „Solo pentru vibrafon și orchestră”, „Variațiuni pentru marimba după Piazzolla/ Libertango”. Zoli e un bun instrumentist, foarte versatil , mînuiește cu același talent, dăruire și seriozitate butoaiele, marimba , vibrafonul sau alte instrumente de percuție. Și – amănunt important – are caracter.

Foto cu Adrian Enescu: TVR

05
/07
/14

A jucat în comedii, drame, operetă, dar popularitatea şi-a cucerit-o în teatrul de revistă. Când a devenit cunoscut, Constantin Tănase era atât de bogat încât şi-a permis să facă spectacole din banii proprii şi să aducă vedete internaţionale în spectacolele sale.

08
/06
/14

A fost idolul masculin al oricărei femei. Era un amestec de straniu, de gesturi elegante. Avea magnetism, dar şi un dram de mister. Pe scenă, a fost un neuitat Romeo marcat de maladia marilor orgolii, un Hamlet romantic, apoi un Oedipe salvat de intensitatea liniştii tragice. Actorul Adrian Pintea ar fi împlinit anul acesta 60 de ani.

30
/04
/14

Ștefan Iordache spunea despre George Constantin: „Dumnezeu l-a înzestrat cu o voce care te lăsa, ca să spun aşa, fără grai”. Valeria Seciu adăuga: ,,La George până şi clişeul era ceva bogat.” Discret cu lumea sa personală, zgârcit în mărturii despre creaţia sa, George Constantin a fost un actor uriaş. În 40 de ani de teatru, a dăruit publicului ceea ce era mai important din fiinţa sa.

26
/04
/14

Este actriţă la Teatrul „Constantin Tănase” şi profesor de actorie la Universitatea Hyperion. A absolvit două facultăţi, a publicat trei cărţi de bucate şi este la a doua soacră. Adriana Trandafir, care împlinește 58 de ani pe 26 aprilie, vorbește despre oamenii și locurile care i-au influenţat viaţa.

22
/04
/14

Coregraful şi dansatorul Gigi Căciuleanu a intrat în jocul propus de Ziarul Metropolis şi a alcătuit alfabetul propriei vieţi. Pornind de la fiecare literă din alfabet, el a ales cuvintele cheie care definesc cele mai importante momente din viaţa lui.

11
/04
/14

Actorul Florin Zamfirescu împlineşte 65 de ani, pe 12 aprilie. E un moment în care îşi priveşte viitorul în ochi şi se vede jucând. Se vede chiar şi însurat, cu o doctoriţă. Şi se mai gândeşte şi la sănătate, şi la roluri, şi la cei 42 de ani în teatru, ca actor şi ca profesor.

09
/04
/14

De la New York la Reghin, de la Sankt Petersburg la Tecuci și Lisabona. Horia Mihail e un pianist călător, gurmand și curios, care n-ar spune nu nici unui loc de pe lume. Zilele astea se află într-un turneu al cărui nume îi vine mănușă: „Pianul călător”.

08
/12
/13

În decembrie 1987, Constantin Fugaşin reuşea să-l convingă pe Ştefan Iordache să acorde un interviu pentru revista „Teatrul“. O adevărată performanţă, pentru că actorul era foarte zgârcit la vorbă cu gazetarii. Ceea ce a urmat este antologic.