Oana Pellea împlineşte 52 de ani. Cronica unei vieţi spectaculoase
https://www.ziarulmetropolis.ro/oana-pellea-implineste-52-de-ani/

,,Pe scenă sau în faţa aparatului de filmat mi-e foarte uşor. În viaţă mi-e mai greu”, spune Oana Pellea, citându-l pe Spencer Tracy. De ziua ei, vă propunem să o ascultaţi povestind despre călătorii, fotografii, teatru şi oameni dragi.

Un articol de Adina Scorţescu|29 ianuarie 2014

Joacă în teatru și film (în română, dar și în engleză, franceză și italiană), e multiplu premiată (a primit de două ori premiul UNITER pentru cea mai bună interpretare feminină, plus premii internaționale pentru rolul principal din filmul ,,Stare de fapt”, în regia lui Stere Gulea). I se cer mereu interviuri, pe care le evită (pentru că unii jurnaliști ,,taie tot ce e frumos și inventează scandaluri”); în schimb, e foarte activă pe Facebook. O cheamă Oana Pellea și, de ziua ei, vă propunem să o ascultați povestind despre călătorii, fotografii, teatru și oameni dragi.

Fragmentele de mai jos sunt extrase din volumul ,,Jurnal 2003-2009”, scris de Oana Pellea, publicat la Editura Humanitas:

Călătorii

● ,,Ciulei mi-a spus odată ceva foarte adevărat. L-am întrebat dacă îi place să călătorească. Și mi-a răspuns: <<Da. Din păcate, trebuie să mă iau întotdeauna cu mine.>> Din păcate trebuie să ne luăm cu noi peste tot. Ce odihnitor ar fi să ne despărțim din când în când de noi.”

● ,,Dacă am urât ceva în viață a fost să plec dintr-un loc în altul. Să mă despart, să las oamenii în spatele meu. Persoanele și despărțirile din gări, aeroporturile. Le detestam și de fiecare dată plângeam, pentru că întotdeauna mi se părea că e definitiv. […] Și pentru că am urât atât de tare despărțirile, mi-a dat Dumnezeu să călătoresc în cele patru colțuri ale lumii și să mă despart de oameni și de locuri. Nu pot spune că m-am învățat, dovadă că și acum plâng ca o proastă, și totuși o schimbare s-a produs. Mi-e, parcă, mai ușor.”

Ziua de azi

● ,,Orice aș face, nu pot înțelege timpul în care trăiesc. Și tot încerc, și văd în jurul meu oameni depresivi care și ei încearcă să înțeleagă sau să accepte. Ni se spune tot timpul că trebuie să ne adaptăm. La ce? Cum să mă pot adapta la o lume urâtă și bolnavă? Pentru că ochii mei așa o văd, ca pe o lume pur și simplu bolnavă. Nu, nu vreau să fiu bolnavă, nu, nu am cum să mă adaptez și nu vreau deloc să mă adaptez.”

● ,,Căutăm, ca nebunii, totul în formă. În forma caselor, în forma teatrală, muzicală. Trăim după tipare formale. Ne îmbrăcăm cu Versace, arătăm ca Madonna, vorbim ca Tom Cruise, trăim în forma lui Tânăr și neliniștit și murim foarte liniștiți și pierduți de noi, căci am adoptat alte formate și modele. Ne întrebăm din ce în ce mai rar ce căutăm aici. Cine suntem și ce vrem de fapt. Uităm cu desăvârșire să simțim noi, să gândim noi.”

● ,,<<Norocul e mic și lumea e multă.>> Caragiale. Doamne, ce om trist și amărui. Ca dulceața de cireșe amare. Mi-l închipui uitându-se la noi de departe cu mare milă și cu un zâmbet trist. Râdem cu hohote la piesele lui și nu ne dăm seama că despre noi e vorba, că noi suntem personajele penibile de care râdem…”

● ,,Mama: Când ești nemulțumită sau ți se pare că ai probleme… când vii acasă, pune mâna dreaptă la spate și încearcă să te descurci doar cu mâna stângă: să dai foc la aragaz, să te speli, să iei ce-ți trebuie din frigider… Zece minute, nu mai mult… Și, după zece minute, ia-ți mâna dreaptă de la spate și uită-te la ea cu ochii, cu ochii tăi de carne. Și ai să vezi minunea! Ai să vezi ce înseamnă să ai două mâni. Sau două picioare. […] Și întreabă-te după asta: cât de importante erau problemele pe care credeai că le aveai acum zece minute? ”

Actorie

● ,,Tata mi-a spus că, dacă, dintr-o sală de spectacole, măcar unui om îi faci bine, sau pleacă acasă cu tine în gând, înseamnă că efortul nu a fost degeaba și poți fi mulțumit. Măcar un om!”

● ,,Acolo sus, pe scenă, uiți de tine. Te pierzi pentru două ore în viața altcuiva. Și ce bine e. Pentru două ore uiți – te uiți pe tine, problemele tale, iubirile tale, urâțeniile tale. Ce binecuvântare și ce privilegiu! Spencer Tracy a spus ceva care mi se potrivește: <<Pe scenă sau în fața aparatului de filmat mi-e foarte ușor. În viață mi-e mai greu.>> Așa e.”

● ,,Și mai există un privilegiu în meseria asta. Dacă slujești pe cine trebuie, atunci ai ocazia să încerci să faci bine oamenilor. Dar ce scriu eu aici sună ca o aberație în epoca în care trăim. Acum, a face actorie înseamnă cu totul altceva, ceva ce n-are nici o legătură cu motivele pentru care am făcut și mă încrâncenez eu să fac actorie. Acum, înainte de a ști ce rol joci, am auzit că se întreabă: cât? Și chiar dacă faci bani, mai există o problemă. Vezi fraza aceea superbă pe care Mihai Popescu, care a fost și profesorul de actorie al lui tata, i-a spus-o lui Florin Piersic: <<Să nu-ți vinzi niciodată sufletul.>>”

● ,,Nu-mi place să bârfesc. Am constatat că nu face bine la sănătate. Pur și simplu. Odată, la teatru, am auzit prin țeava de la calorifer cum eram desființată. Cabina mea era sus, iar jos erau colegele și chiar prietenele mele. Eram pe scaun la masa de machiaj, singură în cabină. Dintr-odată, mi-am dat seama că caloriferul mă înjura strașnic. O clipă am avut senzația că nu e bine ce se întâmplă cu mine, de am început să aud voci… M-am apropiat de calorifer, care era foarte <<supărat>> pe mine, și mi-am dat seama că prin țeavă venea sunetul. Liniștită, am coborât scările și le-am rugat pe fetele din cabina de jos să aleagă: ori să vorbească despre altceva, ori să cheme pe cineva să repare caloriferul, că se aude tot în cabina mea.”

Fotografii

● ,,Până acum fotografia imortaliza starea cuiva, gândul. Acum, tehnic se poate înnobila chiar și un vid interior. Și atunci care va fi viitorul? Generații de actori inexpresivi care vor fi înnobilați artificial și vor deveni staruri. Le ce bun să mai ai gând și trăire dacă, apăsând pe un buton, totul se rezolvă? În mare parte, asta se întâmplă și în cinematograf. Care devine din ce în ce mai mult o industrie unde factorul uman e pe ultimul loc. Ce fericire că mai există pe lume mari actori de care încă ne putem bucura. Și, slavă Domnului, mai există și Teatrul.”
Oana Pellea Foto Simion Buia

Oana Pellea, fotografiată în cadrul proiectului „Actorii şi fotograful“ – Foto: Simion Buia

● ,,Fotografii. Multe. Fotografii cu străbunici pe care nu i-am cunoscut. Ale unei alte planete, parcă. Ale regelui Carol. De ce aproape întotdeauna când ne fotografiem zâmbim? Aproape întotdeauna arătăm că suntem fericiți. Poate că în subconștient vrem ca imaginea noastră să rămână așa, a unor oameni fericiți. Și e bine așa. Asta ar trebui să rămână după noi. Barem o imagine într-o ramă, o imagine luminoasă.”

Presă

● ,,Sunt întrebată de lume ce mai fac, că nu au mai citit despre mine în ziare. Răspund: slavă Domnului! Lumea râde și eu explic. Prefer să nu se scrie nimic decât să-mi apară nume și poza între o bătrână violată și un copil tăiat în bucăți. <<Aveți dreptate, de-aia nici nu mai cumpăr ziare>> mi se răspunde. Și totuși suntem intoxicați în fiecare zi, pentru că asta cere publicul… care public?”

● ,,Știre: se fură crucile de la Săpânța. Sfatul primarului: oamenii să-și ia crucile acasă. Se fură tot. Suflete, idei, imagini, case și mașini. Și acum, cruci. Ar fi interesant un bazar unde ne-am putea recupera lucrurile astea, inclusiv anii furați. Cam cât ar costa speranțele noastre sau visele noastre furate?”

● ,,În toate aparițiile și interviurile mele vorbesc despre nevoie de frumos și despre faptul că eu cred în frumusețea oamenilor. Și rezultatul e că tot felul de fătuci sau doamne, corectoare sau băgătoare de seamă, îmi taie tot ce e mai frumos și inventează scandaluri sau bârfe sau fraze de genul că urăsc actorii etc., și asta cu argumentul <<dar asta vrea publicul!>> Voi muri și nu voi crede.”

Filmări

● ,,Filmez cu o echipă de francezi după opt ani de când n-am mai filmat nici un cadru. De la Stare de fapt. După trei premii internaționale și patru naționale. […] Mă schimb în costum. Sunt întrebată din cinci în cinci minute, de o echipă drăguță și amabilă, dacă doresc ceva, ceai, cafea, mâncare etc. Răspund amabil că nu. Și mă întind pe patul confortabil și generos din rulotă. Ochii mi se umplu brusc de lacrimi și în minte îmi vine figura lui tata.

Doamne, ce-ar fi dat să aibă o rulotă la filmare! Era visul lui. Cât frig, câtă foame, câtă uitare a îndurat la toate filmele pe care le-a făcut. A dormit pe toate câmpurile, așezat pe pământ sau pe o scândură. Ehei, timpurile s-au schimbat, tatule!

● ,,Stau și mă gândesc că nu e drept. Acum avem aproape tot și nu mai avem flacăra pe care o aveau ei. Parcă nu mai avem nebunia. Nopțile nedormite împreună. Nopțile petrecute împreună discutând despre cum să filmeze a doua zi. Nevoia de a face ceva împreună. Ceva care să însemne ceva pentru noi și pentru oameni.”

● ,,Londra. Pe la agenți. Cât de greu îmi e? Nu foarte. Cu toate că te vinzi ca ultima curvă. Trebuie să le spui și să le arăți cât de interesantă, deșteaptă și mai ales cât de vandabilă ești. […] Și asta în engleză, și arată-le că nu te scobești în nas și nu mănânci cu degetele la masă și că știi să spui bună ziua și nu puți, pentru că ai învățat să te speli… Și după toate astea, dacă ai noroc… vom găsit un rol de o ciudată venită din Est… știm ce școală extraordinară e în Est… o apreciem… sunteți excepțională… dar producătorii vor nume… Zâmbesc… pai cum să-mi fac nume dacă producătorii nu iau decât nume deja făcute?… din această dilemă nu putem ieși, zic…”

„Oameni mari”

● ,,Conferință cu Giorgio Strehler. Teatrul Bulandra. Sala arhiplină, iar noi îmbrăcați ăn costume, gata să începem spectacolul când se termină conferința. […] Încep întrebările mai mult sau mai puțin standard, fără viață. […] La un moment dat se întâmplă minunea. Nemaiașteptând întrebări moarte, începe să vorbească despre teatru și viață. Și ne povestește că, într-o dimineață caldă de toamnă, se grăbea, ca de obicei, spre teatru. Mergea repede și obosise. Se temea să nu întârzie la repetiție. Și brusc s-a oprit. S-a așezat pe o bancă. Și s-a întrebat unde se grăbea așa. Și și-a dat seama că de 40 de ani se grăbește spre locul unde și-a trăit viața, spre o cutie neagră. În care sunt obiecte fără istorie, costume fără viață, mult praf și lemn. Lumini care-l așteaptă să fie aprinse. […]

Și-a întors privirea și a văzut doi tineri care se iubeau, sărutându-se. Și a înțeles că greșise. A înțeles că în afară de teatru există și viață. Care e foarte frumoasă și nu trebuie ratată. Că oricum la final tot o bagi într-o cutie neagră, e adevărat, ceva mai strâmtă (am adăugat eu).”

● ,,Există pe pământul ăsta oameni mari. Și când îi cunoști, îți dai seama că aerul din jurul lor are o altă densitate. Pe umerii lui Ciulei sau ai lui Peter Brook, pe care l-am cunoscut, aerul se așază altfel. Și când sunt în mișcare aerul parcă se despică, parcă le face loc. Se așeza blând aerul pe umerii lui George Constantin. Era solid în jurul lui Amza. Transparent și cald în jurul Ilenei Predescu. Aerul era bun și lumina în jurul muntelui Nichita Stănescu. Dacă știi să privești aerul din jurul unui om, îți poate spune multe despre el.”

Femeia după 40 de ani

● ,,Întrebare pentru ziar: Cum e femeia după 40 de ani? Răspuns: Cu cât îi cad sânii, proporțional i se ridică spiritul. Nu au vrut s-o publice… păcat. E adevărat și are și haz.”

Portret cu Oana Pellea, realizat pentru Ziarul Metropolis de Marius Miron

Marius Miron

11
/05
/18

Doina Cornea vorbește despre: credinţa sa, religie, refacerea morală a societăţii româneşti, cum a fost arestată de Securitate, plecarea forţată a Regelui Mihai, Ceauşescu, corespondenţa cu Radio „Europa Liberă“, cum a rezistat bătăilor şi opresiunii securiste, într-un interviu publicat în cartea „Românii secolului XXI“, de Rhea Cristina.

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.