„Doi pe o bancă” evocă un tablou cu natură (umană) vie, în care protagoniştii, un el şi o ea, se reîntâlnesc în acelaşi loc, printr-un tulburător joc al hazardului. În regia lui Emanuel Pârvu, spectacolul se joacă astăzi, 1 februarie, de la ora 19.00, la Teatrul Metropolis.
Un articol de Teodora Gheorghe|1 februarie 2014
CRONICĂ DE TEATRU „Doi pe o banca” evocă un tablou cu natură (umană) vie, ȋn care protagoniștii, un el și o ea, se reȋntȃlnesc ȋn același loc, printr-un tulburător joc al hazardului. Ȋn regia lui Emanuel Pȃrvu, spectacolul are la bază textul dramaturgului Aleksandr Ghelman.
El (Florin Zamfirescu), pe jumătate ȋnghițit de aburii alcoolului, ȋși găsește drumul către ea (Tania Filip), o apariție cochetă și glacială. Cȃteva replici tradiționale de agățat sparg tăcerea, stȃrnind dezgustul femeii. Neașteptat, din aisbergul respingerii se topește o bucată de gheață. Vera acceptă un gest de pseudo-curtoazie bărbătească. O țigară se aprinde și odată cu ea, un vechi fitil. El nu recunoaște nimic. Amintirile sunt difuze, intenția clară: ȋși dorește o aventură de-o noapte cu femeia frumoasă din parc.
Povestea cunoaște răsturnări impresionante, care ne adȃncesc și mai mult ȋn labirintul psihologic al enigmaticului Feodor Cuzmici. Serghei, Iura, Alexei, Alioșa… identitățile sunt mici daruri efemere oferite femeilor seduse și apoi uitate. Ȋn realitate, ele reprezintă fortăreața ȋn spatele căreia se consumă o disperare inimaginabilă. Către final, suferința ȋl umanizează pe fantele eșuat.
Florin Zamfirescu ȋntruchipează un personaj complex, care ni se relevă treptat, de-a lungul ȋntrebărilor menite să foreze ȋn inima adevărului. Surprinde cu măiestrie nuanțele cele mai subtile din portretul bărbatului a cărei criză existențială nu a ȋnceput cu vȃrsta a doua, ci cu vȃrsta primei iubiri interzise. Zamfirescu știe să-și dozeze umorul, ȋnsoțindu-l de gesturi ce emană nonșalanță și o frapantă lipsă de sensibilitate; ele provin din egoismul don juan-ului obosit de propriile trucuri răsuflate.
Replicile condimentate cu aluzii misogine fac din Fedea un personaj ȋncȃntător de autentic. Ocrotit de contextul dramaturgiei, el nu poate supăra pe nimeni. Ȋn afara ei, ar stȃrni indignarea reprezentantelor sexului frumos. Dincolo de glumă ȋnsă, ochii abia ȋși mai rețin lacrimile atent camuflate de vorbe amăgitoare.
Tania Filip şi Florin Zamfirescu, în spectacolul „Doi pe o bancă”, de la Teatrul Metropolis
Vera are și ea secrete. Ȋn aparență, este victima ideală: romantică și naivă, ȋncă ȋl așteaptă pe cel care a abandonat-o. Totuși, ea se dovedește un detectiv abil, reușind să ȋnlăture măștile lui Fedea. Cȃnd bărbatul devine vulnerabil, ea profită de situație pentru a-l șantaja emoțional. Tania Filip reușește un rol provocator, ȋnfățișȃnd un evantai de trăiri contradictorii din universul femeii singure.
Scenograful Bogdan Spătaru alege un decor ludic, suprarealist. Felinarul se unduiește ȋn bătaia unui vȃnt nevăzut, care aduce ȋnsă mari schimbări ȋn anotimpul sufletesc al „ȋndrăgostiților”. Un strigoi amintind de spiritul Halloween-ului veghează din ȋntuneric asupra parcului – semn că fantomele trecutului sunt ȋncă prezente. Noaptea se insinuează nu doar ȋn natură, dar și ȋn gȃnduri, pe măsură ce invitațiile se transformă ȋn amenințări și zȃmbetele ȋn grimase de frică. Un ceas a la Dali dă impresia că se prelinge pe asfalt (foarte bine sugerat), ca și minciunile lui Feodor la picioarele Verei.
Ȋn „Doi pe o bancă”, aveți ocazia să urmăriți o poveste nostalgică, unde surȃsul și tristețea ȋmpart același microunivers. Aici, dialogul capătă ȋnțelesuri nebănuite, iar urzeala de neadevăruri se transformă subtil ȋntr-un giulgiu ȋnfășurat ȋn jurul unei idile tȃrzii.
Citiţi şi: Florin Zamfirescu, Tania Filip şi un reportaj făcut pe-o bancă
Foto din spectacolul „Doi pe o banca“ – Maria Ştefănescu
