Her. Soft SF - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM Dacă ideea provocatoare din „Her” („Ea”) ar fi ajuns pe mâinile lui David Cronenberg, am fi avut probabil un film greut de uitat. Aşa, Spike Jonze nu oferă decât un film convenţional, în pofida semnalelor stridente că încearcă să fie altfel.

Un articol de Ionuţ Mareş|5 februarie 2014

CRONICA DE FILM Dacă ideea provocatoare din „Her” („Ea”) ar fi ajuns pe mâinile lui David Cronenberg, am fi avut probabil un film greut de uitat. Aşa, Spike Jonze nu oferă decât un film convenţional, în pofida semnalelor stridente că încearcă să fie altfel.

Invocarea deja clasicului cineast David Cronenberg nu este întâmplătoare. Una din preocupările artistice ale canadianului este să articuleze în cele mai straniu-tulburătoare discursuri intersectarea dintre om şi necunoscutul de origine anatomică/biologică/tehnologică/ştiinţifică.

De aceea, ideea din „Her” („Ea”) probabil că nu i-ar fi displăcut – într-un viitor care bate la uşă, oamenii, tot mai solitari, ajung să înlocuiască dragostea din viaţa reală cu relaţii, inclusiv „sexuale”, cu sisteme de operare superinteligente. Un astfel de sistem se exprimă printr-o voce dintr-un dispozitiv introdus în ureche (asemeni unui aparat auditiv) şi printr-un mic touchscreen cu cameră video.

În timp ce majoritatea filmelor lui Cronenberg sunt bogate în idei speculativ-filosofice, servite de un mereu inovator limbaj vizual, „Her” nu se ridică, în final, la înălţimea premisei sale, de altfel remarcabile.

Spike Jonze se menţine în limitele unui cinema pronunţat clasic: banala poveste de dragoste, cu obişnuitele suişuri şi coborâşuri, dintre un El şi o Ea este scheletul filmului, chiar dacă El (Theodore Twombly – Joaquin Phoenix) rămâne un bărbat în carne şi oase (şi cu o mustaţă retro), iar Ea (Samantha) este reprezentată doar de vocea unui sistem de operare (Scarlett Johansson).

Este o idilă cu o morală de final exprimată fără subtilităţi, asta şi pentru că Spike Jonze se ia prea în serios în dorinţa insistentă de a-şi transmite mesajul, vechi de când a apărut genul SF – omul riscă să devină victima tehnologiei.

Dacă, narativ, filmul nu oferă surprize, vizual reprezintă un amestec care favorizează costumele (bărbaţii poartă pantaloni ce amintesc de anii 1940-1950) şi decorurile, nefructificate însă la adevăratul potenţial de camera (prea) cuminte a directorului de imagine Hoyte Van Hoytema. Ideile importante sunt exprimate aproape exclusiv prin dialoguri (inevitabile, de altfel, când unul din „personaje” este doar o voce), încadraturile şi montajul oferind puţine prilejuri de jubilaţie.

Dialogurile (dintre Theodore şi un coleg de serviciu sau o vecină şi prietenă – Amy Adams) sunt filmate într-un nespectaculos plan-contraplan, iar cadrele strânse pe chipul protagonistului sunt preferate pentru a reda presupuse emoţii (amplificate de acorduri sentimentale de pian). Opoziţia dintre lumina şi căldura imaginii din flashback-urile lui Theodore din relaţia cu fosta soţie (Rooney Mara) şi răceala din viaţa sa solitară actuală este punctată fără prea mare creativitate.

Cineastul american, consacrat cu „Being John Malkovich” (1999) şi „Adaptation” (2002), preferă interioarele: biroul unde Theodore lucrează la o firmă care concepe scrisori de mână pentru alţii, dictate însă unor calculatoare; apartamentul aseptic; liftul futurist al blocului; peroanele de la metrou colorate strident şi digitalizate. Puţinele exterioare sunt fie cadre panoramice cu zgârâie nori de sticlă, fie cu trotuare populate de oameni singuri (maşinile sunt omise aproape complet).

Spike Jonze imaginează o lume care seamănă mult cu prezentul, dar care conţine şi mărci credibile dintr-un viitor nu foarte îndepărtat. „Her” nu insistă atât pe detaliile tehnico-ştiinţifice, care rămân în plan secund, ci pe emoţiile lui Theodore şi pe evoluţia relaţiei sale cu suava voce. Filmul este, dintr-o astfel de perspectivă, un soft SF care frizează melodrama.

„Her” („Ea”), adus în România de InterComFilm Distribution, va rula de vineri, 7 februarie, în cinematografe.

INFO