CRONICĂ DE FILM Despre o spectaculoasă docuficţiune poloneză cu viaţa de noapte a tinerilor din Varşovia. Şi despre un thriller elveţian care are ca protagonist un detectiv particular cu o minte tulburată. Acum, în iulie, în (unele) cinematografe.
Un articol de Ionuţ Mareş|16 iulie 2017
Premiat pentru regie la Sundance 2016 şi hibrid între documentar şi ficţiune, „Toate aceste nopţi albe”, al treilea lungmetraj al tânărului cineast Michal Marczak, este tot ce te poţi aştepta mai puţin de la un film polonez.
Nimic glorios despre evenimente din trecut. Nicio poveste cu puternică încărcătură morală din prezent. Niciun personaj eroic. Niciun fir narativ clar. Nicio psihologizare. Nicio regie cuminte, încheiată la toţi nasturii.
În schimb, Michal Marczak urmăreşte doi tineri, prieteni şi colegi de apartament (Krzysztof Baginski şi Michal Huszcza, care îşi joacă propriile roluri), în neîntreruptele lor escapade nocturne într-o Varşovie electrizantă, a cluburilor şi a petrecerilor, aşa cum cinematografia poloneză foarte rar arată.
Camera de filmat reproduce cu frenezie exuberanţa din fiecare secvenţă acaparată de muzică şi de dans. Însă această nelinişte a aparatului persistă şi în momentele mai temperate, când îşi fac loc şi puţinele dialoguri, în fapt fragmente de discuţii redate astfel încât să pară surprinse aproape la întâmplare.
Această agitaţie permanentă a camerei de filmat, mânuită cu o dexteritate impresionantă pentru a înregistra, în special de aproape, mişcările protagoniştilor, este dublată de un design de sunet şi de imagine care lasă muzica şi culorile să devină cu adevărat personaje cu drepturi depline, asaltând spectatorul.
Neliniştea sugerată de regie serveşte, bineînţeles, la nivel formal, criza existenţială, melancolia, tulburarea pe care le trăieşte în special unul din cei doi prieteni, cel pe care îl urmărim mai mult şi care se desprinde ca principalul personaj.
Însă „Toate aceste nopţi albe” se vrea şi portretul unei generaţii aparent dezorientate şi al unui oraş vibrant, descrise, nemoralizator, exclusiv prin prisma petrecerilor nocturne.
La început, regia surprinde, apoi poate să încânte, însă treptat ajunge obositoare (cu câteva momente răzleţe de prospeţime), redundantă, tot mai afectată. Şi devine evident că filmul cade victimă autocomplezenţei şi autosuficienţei, cu atât mai mult cu cât şi structura narativă, lejeră şi liberă în debut, se instalează confortabil în unele scheme arhicunoscute.
„Toate aceste nopţi albe”/„All These Sleepless Nights” intră pe 28 iulie în cinematografele din România, distribuit de Transilvania Film.
……………………………………………………………………………………..
Se întâmplă foarte rar ca un film din Elveţia, o ţară cu o cinematografie puţin ştiută, să ajungă pe marele ecrane din România. Regizat de Tobias Nölle, „Aloys” a avut premiera anul trecut în secţiunea Panorama a Festivalului de la Berlin, unde a câştigat premiul criticii, şi, după un traseu festivalier destul de bun, a ajuns acum şi în unele săli de la noi.
Promovat ca dramă care se duce înspre thriller, fantasy şi SF, „Aloys” are în centru un detectiv particular a cărui viaţă este dată peste cap de moartea traumatică a tatălui şi, mai ales, de un joc al minţii prin telefon în care îl atrage o femeie necunoscută.
Tema este departe de a fi nouă: singurătatea şi melancolia unui bărbat, obişnuit cu urmărirea altor persoane, sunt puse la încercare de o posibilă relaţie salvatoare cu o femeie, care face o obsesie pentru el. O obsesie ce devine reciprocă şi tot mai riscantă, până într-acolo încât realitatea se amestecă periculos cu imaginaţia.
Bineînţeles, scenariul este construit să întreţină un oarecare suspans şi să ofere câteva twist-uri. Însă asta nu elimină senzaţia de deja-vu pe care o emană o poveste promiţătoare la început, dar căzută în banal pe parcurs.
Iar celebrul concept de „suspendare a neîncrederii” este subminat de premisa uşor caraghioasă, chiar şi pentru un fantasy, că o simplă convorbire telefonică poate oferi sentimentul unei prezenţe aproape fizice a persoanei aflate la distanţă. Chiar şi pentru cineva cu o minte tot mai tulburată, aşa cum este protagonistul.
„Aloys” poate impresiona totuşi prin imaginea apăsătoare, menită a crea un univers sumbru, în ton cu starea de depresie a personajului central în prima parte, şi printr-o regie sigură, fără a fi însă şi memorabilă.
„Aloys” a intrat la 14 iulie în cinematografe, fiind distribuit de Clorofilm.
