CRONICĂ DE FILM Nu e mai nimic revelator în povestea americană de succes a unei femei care, pornind de jos, răzbate într-o lume a afacerilor dominată de bărbaţi. David O. Russell scapă totuşi „Joy” de capcanele melodramei de manual, învelind-o într-un ambalaj colorat şi relativ atrăgător.
Un articol de Ionuţ Mareş|7 ianuarie 2016
În fond, nu e mai nimic revelator în povestea americană de succes – cu suişuri şi coborâşuri – a unei femei care, la sfârşitul anilor `80-începutul anilor `90, răzbate într-o lume a afacerilor dominată de bărbaţi. Asta deşi are în grijă o întreagă familie – de la copii la părinţi ciudaţi şi un soţ de care a divorţat.
Personajul central, care dă titlul filmului şi care este jucat de o tot mai matură Jennifer Lawrence, superstarul feminin incontestabil al Hollywoodului ultimilor ani, se inspiră din realitate – Joy Mangano, o prolifică inventatoare şi business woman.
Mai departe, nu contează cât e adevăr şi cât e ficţiune în naraţiunea pe care ne-o livrează David O. Russell. Mult mai stimulativ este de a decortica felul în care acest regizor abonat (deocamdată doar) la nominalizările la Oscaruri şi devenit o voce respectabilă în cinematografia americană cu panaş ştie să vândă cu ajutorul unui ambalaj colorat şi relativ atrăgător o reţetă dacă nu de tot uzată, atunci cel puţin rodată serios – cea a melodramei.
Şi o face îmbogăţind – chiar dacă în maniera sa – panoplia de cineaşti care îşi găsesc sursele de inspiraţie – pe care le şi lasă în final la vedere – în anumite perioade, în special glorioase, din trecutul filmului american.
Dacă în „American Hustle” (2013), David O. Russell miza vizibil pe stilul fastuoşilor şi ţipătorilor ani ’70, în „Joy” urcă cel puţin un deceniu în timp faţă de acţiunea precedentului său film, investigând totodată medii ceva mai bine ancorate în realitatea americană a vremii – de la o familie disfuncţională şi greutăţile ei financiare la dorinţa femeii de autodeterminare şi emancipare (nu e de mirare, prin urmare, că prin personajul său Jennifer Lawrence aminteşte într-un fel de ce făcea Meryl Streep în tinereţe).
Şi ce poate fi mai american decât lansarea în afaceri, prin intermediul unei televiziuni de teleshopping – fenomen în plin având în acei ani -, după ce ai inventat, cu peripeţii, mopul care nu mai trebuie stors cu mâna, aşa cum a făcut Joy?
Exemplul tipic de self-made woman, care în abordarea deloc încorsetată a lui David O. Russell este epurat pe cât posibil de excesele de triumfalism pe care poveştile despre visul american împlinit le atrag invariabil după ele.
Mişcările neconvenţionale ale camerei de filmat – care când se deplasează în ritmul personajelor, când se apropie şi se depărtează de ele sau le observă cu nelinişte şi curiozitate, reuşind în acest fel să le scoată, în ochii spectatorului, din siguranţa pe care ar impune-o situaţiile în care sunt aruncate şi făcându-le comportamentul ceva mai imprevizibil -, tendinţele timide de fragmentarism şi discontinuitate şi mişmaşul muzical fac din „Joy” un film plăcut, în ciuda neputinţei lui David O. Russell de a atinge profunzimi.
Joy este distribuit în România de Odeon Cineplex şi poate fi văzut pe marile ecrane începând cu 8 ianuarie.
INFO
Joy, SUA, 2015
Regie: David O. Russell
Cu: Jennifer Lawrence, Robert De Niro, Bradley Cooper, Edgar Ramirez
Rating: ●●●○○
