Se împlinesc în acest an 25 de ani de la dispariţia lui Giorgio Strehler. 25 decembrie 1997 a fost ultima zi din viaţa lui Giorgio Strehler.
Un articol de Monica Andronescu|4 noiembrie 2022
Pentru legendarul Giorgio Strehler, „vocația pentru teatru“ a fost „piatră și sânge“, după propria mărturisire. Dincolo de sute de spectacole, de Piccolo Teatro, de o școală de teatru, de un mit perpetuat de-a lungul deceniilor, rămâne gândirea unui creator. Vă oferim mai jos zece gânduri despre teatru…
1
„Poate teatrul să schimbe lumea? <În fiecare zi mi se pune această întrebare>, spunea Brecht. Poate s-o schimbe, ca și muzica sau celelalte arte, cu un milimetru. Cine știe? Poate că nu schimbă nimic, ci doar pe sine însuși. Pentru asta, artistul trebuie să aibă curajul să fie el însuși, să-și apere ideile. Și, în același timp, să le distrugă pentru a putea evolua. Curajul de a-și recunoaște greșeala – câtă noblețe!“
2
„Nu sunt un credincios. Dar cred în acest angajament strict față de viață și față de ceilalți. Cred în acest teatru unitar, în acest teatru care se exprimă pe el însuși și în devotamentul absolut. Cred în această lume teatrală făcută pentru alții.“
3
„Fac teatru pentru că în fiecare seară săvârșesc un lucru uman.“
4
„Ceea ce contează este să nu fii niciodată satisfăcut, să nu te oprești. Pentru a defini teatrul de artă așa cum l-am înțeles dintotdeauna, voi întrebuința un cuvânt faustian, dificil de tradus: streben. Ceea ce vrea să spună a tinde către, a se epuiza pentru a ajunge la… streben indică o mișcare către ceea ce nu este prezent. Aceasta indică neapărat un efort important, fără să poți spune despre ce lucru e vorba; poți numai să-i simți nevoia. Iar când îl atingi, ai sentimentul că ceva nou se profilează, mai departe, și te împinge să continui. Trebuie să tinzi fără încetare spre… Astfel putem defini istoria teatrului de artă, un teatru în mișcare ce dorește întotdeauna să atingă ceva mai bine decât ieri, să dezvăluie întotdeauna mai adânc misterele acestei vieți pe care teatrul o preamărește, chiar când e vorba de tragedii. De altfel, acesta este motivul pentru care oamenii pot suporta tragediile, căci, la sfârșit, morții de pe scenă se ridică și îi mulțumesc publicului la fel cum mortul așezat în acest fotoliu se poate ridica pentru a spune Mulțumesc.“
5
„Publicul este misterul teatrului. De ce vine? De ce au ales ei, spectatorii, să fie în acel loc, în seara respectivă, să se cunoască, poate chiar să se iubească puțin? Nu poți sta alături de cineva ore în șir fără să stabilești un contact cu vecinii apropiați. Nu știm de ce tip sunt aceste relații, dar ele se creează în mod cert. Căci teatrul este o manieră de a renunța la singurătate pentru a se regăsi într-o colectivitate. Înainte, mersul la teatru părea mai normal decât astăzi, când tentațiile s-au înmulțit… astăzi, dragostea de teatru nu vine de la sine. Spun asta ca să nu uităm că teatrul e o noțiune mai vastă decât teatrul de artă.“
6
„În teatru nu există decât un artist: autorul textului dramatic.“
7
„Da, simt teatrul în materialitatea sa. Cum simte un meșteșugar materialele și uneltele cu care lucrează. În aparență, e greu să te supui acestor legi fizice, să obligi intuiția sau ideea să semneze un pact cu materia, cu spațiul, cu actorul. Dar toate acestea pot merge mai departe. În ochii mei, aceste reguli reprezintă mulaje solide în care se toarnă opera de artă.“
8
„Numai astfel ne putem imagina un teatru de artă. Cu o școală. Altfel, el riscă să devină estetizant, steril chiar. Iată motivul pentru care Stanislavski preda. Și toți elevii săi au creat o școală. Meyerhold, Vahtangov, Tairov. L-au trădat cu toții, dar în teoriile lor regăsim, mai presus de orice, pecetea lui Stanislavski. Și asta grație formației, a școlii. Copeau a înțeles și el, în felul său, acest lucru.“
9
„O spun adesea elevilor mei și v-o repet acum, cu toate că nu îmi sunteți elevi: Nu trăiți cu pumnii strânși în spatele unui zid, cu spaima de vid… Poate că astfel veți ajunge să trăiți nouăzeci de ani. Veți trăi mult, dar la ce vă va folosi? Nu, faceți ce vreți! La sfârșit veți fi suferit, veți fi fost dezamăgiți, dar veți fi ființe umane. Viața trăită astfel merită trăită. Altfel, nu! Ceea ce spun aici este, de asemenea, valabil, pentru un teatru de artă.“
10
„(…) Doar acum, în angoasa extremă, în oboseala extremă, cu greața extremă, în refuzul extrem al teatrului, pe care nu pot să-l refuz, pentru că e mai puternic decât mine, acum știu că nu pasiunea pentru teatru (atât de facilă, de caldă, de nepăsătoare, atât de fericită!), ci vocația pentru teatru este piatră și sânge. Numai acum, când este atât de târziu, știu că această vocație mă posedă în întregime, în vreme ce până acum nu a făcut decât să mă pună la încercare. Poate că este încă o încercare. Dar, dacă e o încercare, atunci, este extremă. Este cea din urmă. Maestre, sunt pe cale să trăiesc, alături de dumneavoastră, ultima dovadă de dragoste pe care mi-o cere teatrul. Acum nu pot să-i dau mai mult. Nu mi-a mai rămas nimic. Sunt, în fine, deposedat de mine însumi. Nu a mai rămas decât el, acest foc care arde cu o intensitate insuportabilă, fără flăcări, nici cenușă. Ca un astru ce-și răspândește atomii în univers“. (scrisoare adresată lui Louis Jouvet în 1986).
