Povestea unui magician. Giorgio Strehler
https://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-unui-magician-giorgio-strehler/

În mod straniu, toamna lui 2020, cu festivalurile ei desfăşurate online, a stat sub semnul lui Giorgio Strehler.

Un articol de Monica Andronescu|26 noiembrie 2020

Festivalul Național de Teatru și Festivalul Interferențe s-au deschis în acest an cu spectacole ale lui Giorgio Strehler, unul dintre cei mai mari creatori ai secolului trecut, un creator care a revoluționat arta teatrului și gândirea despre teatru. Vă propunem cu acest prilej un moment de reîntâlnire cu viața și opera lui…

25 decembrie 1997 a fost ultima zi din viaţa lui Giorgio Strehler, care s-a stins la un spital din Lugano, fără să-şi vadă ultimul spectacol de operă, „Così fan tutte“ de W.A. Mozart, pentru care se repeta de zor la Piccolo Teatro, astfel încât premiera să aibă loc la începutul anului următor. Ea a avut loc, dar în absența regizorului și, din păcate doar pentru o vreme Piccolo Teatro a rămas, precum Horaţio din „Hamlet“-ul pe care creatorul italian nu l-a montat niciodată, să-i spună mai departe povestea.

Regizorul născut într-o zi de vară, pe 14 august 1921, s-a stins, așadar, într-o zi de iarnă… În ziua de Crăciun, o zi a Începutului, a avut loc trecerea, cum ar spune credincioşii de diferite confesiuni. Doar că Regizorul – aşa cum i se spunea la Piccolo Teatro şi apoi în toată Europa – susţinea că nu e credincios, cel puţin nu în sensul consacrat-convenţional al cuvântului.

Într-o urnă din cavoul simplu al familiei lui cu o mulțime de personaje pitorești, mai toate legate de muzică, urnă aflată în cimitirul Sant’Anna de la Trieste, se află cenuşa lui Giorgio Strehler, care s-a întors, simbolic, în locul din care a plecat, închizând astfel cercul vieții, o viață de lupte, de înfrângeri, dar, mai ales, de victorii. Eterna reîntoarcere a fost, de altfel, una dintre obsesiile care i-au străbătut spectacolele. De fapt, tot timpul ne reîntoarcem, noi, fragile și nesăbuite ființe umane, ne întoarcem în veci. Și, în diferite sensuri ale cuvântului, și artistul italian a experimentat eterna reîntoarcere – în arta lui și dincolo de ea.

La sfârșitul secolului XX, magicianul în negru, cu păr alb şi gesturi leonine, Regizorul pe care atâţia artişti europeni, din două generaţii și poate chiar mai mult, şi-au dorit să-l vadă la lucru, în laboraborul de la Piccolo, închipuindu-şi-l în fel şi chip, umplând cu ajutorul imaginaţiei lipsa unei reprezentări concrete, a cunoaşterii directe, era de mult un mit. Artistul cabotin își construise și o imagine spectaculoasă. Protagonist al unui destin personal spectaculos, îşi construise singur chiar și posteritatea sau, cel puţin, o orientase. Pe de o parte, aura de inaccesibilitate accentuată în ultimii ani de viaţă, pe de altă parte creaţia sa în sine întrețineau de vreme bună o admirație de necontestat. Giorgio Strehler făcuse prea multe minuni la Piccolo Teatro ca să nu fie un magician absolut, unanim recunoscut. Un teatru și o comunitate, peste două sute de spectacole, o bibliotecă și o mulțime de discipoli și admiratori.

Perpetua neliniște care l-a însuflețit, căutarea continuă, visul nesfârșit au fost, într-un fel, baza solidă a unei cariere începute cu mult timp în urmă, într-o Italie sărăcită și debusolată, înțepenită în mecanisme ruginite. „Ceea ce contează este să nu fii niciodată satisfăcut, să nu te oprești”, spunea regizorul în ultimul său discurs susținut în public, pe 28 noiembrie 1997, la teatrul Vieux-Colombier din Franța, unde teatrul de artă începuse cu Jacques Copeau.  „Pentru a defini teatrul de artă așa cum l-am înțeles dintotdauna, voi întrebuința un cuvânt faustian, dificil de tradus: streben. Ceea ce vrea să spună a tinde către, a se epuiza pentru a ajunge la… streben indică o mișcare către ceea ce nu este prezent. Aceasta indică neapărat un efort important, fără să poți spune despre ce lucru e vorba; poți numai să-i simți nevoia. Iar când îl atingi, ai sentimentul că ceva nou se profilează, mai departe, și te împinge să continui. Trebuie să tinzi fără încetare spre… Astfel putem defini istoria teatrului de artă, un teatru în mișcare ce dorește întotdeauna să atingă ceva mai bine decât ieri, să dezvăluie întotdeauna mai adânc misterele acestei vieți pe care teatrul o preamărește, chiar când e vorba de tragedii. De altfel, acesta este motivul pentru care oamenii pot suporta tragediile, căci, la sfârșit, morții de pe scenă se ridică și îi mulțumesc publicului la fel cum mortul așezat în acest fotoliu se poate ridica pentru a spune Mulțumesc.”

Giorgio Strehler era conștient de limitele gândirii teoretizante, dar viza un teatru al rațiunii într-un fel pe care îl explică și în cartea sa fundamentală, „Per un teatro umano”, în care citim: „(…) noi vrem o comunitate care gândește, noi vrem un teatru al rațiunii, nu unul mistic, un teatru rațional care, prin intermediul artei teatrului, ajută la construirea unei lumi raționale. E mai greu. Din ce în ce mai greu”.

Și, în ciuda reușitele certe, din ce în ce mai greu i-a fost creatorului, care a insistat toată viața asupra nevoii permanente de libertate de creație, să se lupte cu morile de vânt din epoca lui și din țara lui.  Încrezător în primul rând în capacitatea artei teatrale de a pătrunde în interiorul ființei umane, în mecanismul iluziei, acela care ne cheamă în sala de spectacol de sute de ani, Giorgio Strehler aspira la un teatru al rațiunii care să lase loc pentru irațional, pentru inexplicabil, pentru căile secrete care fac și desfac viața omului și, astfel, arta.

Întruchipare târzie a geniului însetat de absolut, într-un fel, model desuet în secolul său, care se grăbește să transforme teatrul într-o uzină de fabricat spectacole, transformare pe care o considera cel mai mare pericol, regizorul italian a găsit calea „regală”, spun istoricii de teatru, pentru că, în ciuda abnegației, n-a căzut în capcana încrâncenării. „O spun adesea elevilor mei”, nota el într-una dintre epistolele publicate în volumul „Scrisori despre teatru”, publicat și la noi, „și v-o repet acum, cu toate că nu îmi sunteți elevi: Nu trăiți cu pumnii strânși în spatele unui zid, cu spaima de vid… Poate că astfel veți ajunge să trăiți nouăzeci de ani. Veți trăi mult, dar la ce vă va folosi? Nu, faceți ce vreți! La sfârșit veți fi suferit, veți fi fost dezamăgiți, dar veți fi ființe umane. Viața trăită astfel merită trăită. Altfel, nu! Ceea ce spun aici este, de asemenea, valabil, pentru un teatru de artă.“

Un teatru pe care l-a descoperit în timp, an de an, şi l-a construit pas cu pas, un teatru după chipul lui, un teatru după un război în urma căruia oamenii nu mai puteau fi la fel. Un teatru care se naște în fiecare clipă, cu sudoare, un teatru care trebuie să găsească drumul spre om.

21
/08
/23

LECTURĂ În așteptarea ediției din 2023 a Festivalului Internațional George Enescu, Ziarul Metropolis vă invită să redescoperiți două spirite strălucite ale secolului XX, conștiente de direcția în care se îndreaptă arta.

13
/08
/23

Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe.

30
/06
/23

Un deceniu tumultuos, în care iubirile se trăiesc alert, iar amenințările nu întârzie să apară pe bătrânul continent – de la criza economică, la venirea la putere a naziștilor în Germania –, surprins într-o captivantă carte de nonficțiune.