Cuvinte precum termenul portughez „saudade” şi cel danez „hyggelig” nu pot fi înţelese cu adevărat decât de vorbitorii nativi, potrivit unei credinţe populare pe care David Shariatmadari de la publicaţia britanică The Guardian încearcă să o demonteze într-un articol publicat pe site-ul ziarului, citat de Mediafax.
Un articol de Petre Ivan|23 august 2014
Tuturor ne-ar plăcea să credem în existenţa cuvintelor intraductibile, scrie Shariatmadari. Este un gând atât de romantic: cuvintele acestea există undeva, ca nişte insule nedescoperite, idei pe care nu le-am putut concepe vreodată. Bine păzite împotriva străinilor, au rezistat peste secole, ca nişte sâmburi de cultură trecuţi cu vederea de restul lumii.
Există câteva presupuneri de ordin lingvistic şi altele non-lingvistice legate de această credinţă, cele mai multe fiind uşor de combătut. De exemplu, ideea că orice aspect al experienţei umane ar putea fi inaccesibil cuiva doar pentru că vorbeşte altă limbă. Sau că, dacă o limbă nu are un cuvânt pentru un concept – asta înainte de a defini exact ce este un „cuvânt” – nu există niciun mod de a exprima acel concept.
Apoi este ideea potrivit căreia cuvintele sunt o cheie potrivită pentru accesul la cultura care le foloseşte. Persoanele aflate sub influenţa alcoolului ar putea avea o mulţime de moduri pentru a exprima euforia pe care o trăiesc. Cei religioşi ar putea avea un vocabular foarte bogat pentru exprimarea stărilor mistice şi tot aşa. Şi-apoi vine rândul exemplelor de astfel de cuvinte considerate intraductibile, utilizate la nesfârşit în discuţiile pe această temă. Dacă este să le analizăm puţin, niciunul nu stă în picioare, scrie David Shariatmadari.
„Hyggelig” este un cuvânt danez. Un site îl defineşte ca fiind „mentalitatea şi conduita de a fi drăguţ şi prietenos”. „Sună foarte mult a «ospitalier», nu-i aşa”, se întreabă jurnalistul.
Portughezul „saudade” apare în foarte multe liste de cuvinte intraductibile. Scriitorul Manuel de Melo l-a definit ca pe „o plăcere care doare, o durere care te bucură”. Ce ziceţi de „nostalgie” sau „dor” ca traducere?
„Utepils” înseamnă, în norvegiană, „a sta afară, într-o zi însorită, savurând o bere”. Problema cu acest cuvânt este că nu este un verb, cum mulţi cred, ci un substantiv compus. „Ute” înseamnă „afară”, iar „pils” se referă la bere, deci cuvântul înseamnă, practic, „o bere afară”. Nicio descoperire culturală majoră aici, nu-i aşa?
Japonezul „aware” este considerat imposibil de tradus într-un singur cuvânt şi ar însemna „senzaţia dulce-amară lăsată de trăirea unui scurt moment de frumuseţe transcendentă”. Enciclopedia Stanford de Filosofie spune că asta înseamnă, succint, „pathos”.
„Lítost” este un cuvânt ceh despre care Milan Kundera a spus ca nu îl poate traduce. L-a definit ca fiind „o stare de chin la descoperirea propriei stări deplorabile, dureri”. Nu am putea traduce asta prin angoasă, regret, remuşcare, ruşine, milă de sine?
Çekoslovakyalılaştıramadıklarımızdanmışsınıze este în turcă. După ce Cehoslovacia s-a destrămat, turcii s-au trezit cu un cuvânt nou şi foarte lung, care ar însemna „tu eşti unul dintre aceia despre care se spune că nu l-am putut face cehoslovac”. Aici este vorba despre o chichiţă gramaticală. Turca este o limbă aglutinantă, în care diferite părţi de vorbire, elemente de marcare a timpului şi a cazului, sunt puse împreună. Nu e cuvânt, ci o frază.
„Schnapsidee” este o creaţie germană. Ar însemna „plan ingenios pus la cale în timp ce eşti beat” sau, mai pe româneşte, „idee venită la băutură”. Nu este tocmai un concept rezervat exclusiv nemţilor, parcă…
„Waldeinsamskeit” este tot german şi a fost impus în limbă de poetul romantic Ludwig Tieck. Este descris ca „sentimentul de a fi singur în mijlocul pădurii şi a simţi o legătură cu natura”. Germana este o limbă care foloseşte foarte mult derivaţii ale sintaxei pentru a forma noi cuvinte. În engleză se foloseşte un procedeu asemănător, dar utilizînd cratima (forest-solitude), pentru obţinerea aceluiaşi efect.
„Toska” este un cuvânt în rusă despre care Nabukov susţine că nu poate fi tradus exact în nicio altă limbă. „Niciun cuvânt nu poate reda toate nuanţele toska. Cel mai profund şi dureros sens este acela de angoasă extremă, de multe ori fără un motiv anume”. Şi totuşi este clar ce înseamnă, nu?
„Goya” este un cuvânt în urdu (limbă vorbită în Pakistan, n.r.), de origine persană, care ar descrie „renunţarea la neîncredere care poate apărea, adesea, prin intermediul povestirii”. De fapt înseamnă pur şi simplu „se spune”, echivalent cu „se pare”, „aparent”. Este utilizat foarte des atunci când cineva spune o poveste.
„Razbliuto” pare să fie un cuvânt rusesc, despre care se spune că ar însemna „sentimentul pe care cineva îl are faţă de o persoană pe care a iubit-o, dar faţă de care nu mai simte acelaşi lucru”. Adevărul este că a fost inventat de scenariştii serialului TV american „The Man from U.N.C.L.E.”, din anii 1960.
Într-un eseu din 1940, lingvistul amator Benjamin Lee Whorf vorbea despre faptul că eschimoşii ar avea câte un cuvânt diferit pentru fiecare tip de „zăpadă”, spre deosebire de engleză, care ar folosi un singur cuvânt („snow”, n.r.) alături de un adjectiv, pentru a diferenţia varietăţile de nea. Ideea că ar exista, astfel, zeci sau sute de cuvinte pentru zăpadă a venit din cauza eşecului în a înţelege modul de funcţionare a limbilor acestui grup etnic. În limba eschimoşilor se întâmplă foarte des să se alipească adjective de rădăcina unui substantiv pentru a crea un nou termen descriptiv.
Aceste exemple de „intraductibilitate” sunt toate greşite sau oarecum prosteşti, în diverse moduri, spune Shariatmadari. Este greu însă să renunţăm la gândul ca există un grăunte de adevăr în ideea că vorbitul unei alte limbi schimbă perspectiva asupra lumii: ca şi cum dacă am purta ochelari cu lentile colorate, tot ce am vedea ar avea o patină rusească sau franţuzească. Două teorii lingvistice sunt relevante aici. Prima, numită ipoteza Sapir-Whorf, susţine că limba determină ceea ce pot gândi oamenii. Din moment ce limbile sunt foarte diferite, ar însemna că diferenţele în gândire trebuie să fie la fel de mari. După mai multe studii, puţini lingvişti cred că o anume limbă poate influenţa subiectul asupra căruia ne vom concentra într-o situaţie, iar influenţa este dictată de gramatica limbii respective.
Cea de-a doua ipoteză este structuralismul, potrivit căruia fiecare parte a structurii unei limbi este înrudită cu celelalte. Pentru o uşoară înţelegere, imaginaţi-vă lumea înconjurătoare ca fiind un teren, iar limba o plasă, mai spune Shariatmadari. De fiecare dată când plasa atinge terenul, fiecare dintre găurile ei ajunge într-o zonă un pic diferită de teren. Unele găuri se lărgesc, astfel ca ajung să cadă peste mai multe zone de teren învecinate, altele se adună şi acoperă mai puţin. Cuvintele sunt precum găurile acestei plase. Unele exprimă mai mult, altele mai puţin. Lingviştii numesc spaţiul semantic ocupat de un cuvânt „câmp lexical”.
Pe scurt, niciun cuvânt nu este complet intraductibil, dar, la fel, niciun cuvânt nu este perfect traductibil.
