A fost actriţă, cântăreaţă, sex simbol, divă pop şi una dintre cele mai frumoase femei din toate timpurile. Marilyn Monroe ar fi împlinit, astăzi, 92 de ani.
Un articol de Petre Ivan|1 iunie 2018
Ascensiunea lui Marilyn a început cu selectarea ei pentru a poza în câteva reviste, în timp ce primul ei soț făcea parte din Marina Comercială.
Cea mai însemnată parte a filmelor sale au fost făcute pentru „20th Century Fox”, unde și-a luat și numele de scenă care a făcut-o celebră.
După câteva apariții minore în decurs de câțiva ani, Marilyn a început să devină cunoscută pentru talentul ei de comediană, fiind ajutată și de remarcabila ei prezență scenică. Circumstanțele misterioase ale morții sale au fost subiectul multor speculații, dar nu au reușit să-i știrbească reputația de cea mai legendară figură publică a tuturor timpurilor.
În Dicționarul de cinema, Univers Enciclopedic, 1997, Marilyn Monroe este caracterizată ca fiind cel mai renumit sex-simbol al cinematografului postbelic.
Personifică femeia-ispită, care face din neajutorare, neștiință, singurătate, arme de seducție. Existența ei chinuită de obsesia de a demonstra și a-și demonstra talentul de actriță și de a fi mereu impecabilă, precum și moartea ei prematură și misterioasă (sinucidere sau crimă?) au contribuit la transformarea ei într-unul dintre miturile lumii contemporane. – Dicționarul de cinema.
În 1946 a intrat în atenția căutătorului de talente Ben Lyon. El i-a aranjat un test de filmare pentru 20th Century Fox.
A reușit să treacă acest test și i s-a oferit un contract standard pe șase luni cu un salariu de început de 75 de dolari pe săptămână, categorie superioară de salarizare judecând după standardele industriei de atunci.
I-a fost dat numele Marilyn după actrița Marilyn Miller și i-a fost sugerat numele de fată al mamei sale, Monroe, ca nume de familie. Astfel, Norma Jeane Baker la numai 20 de ani devenea „Marilyn Monroe”.
În 1959, înregistrează cel mai mare succes al carierei jucând alături de Tony Curtis și Jack Lemmon în comedia lui Billy Wilder „Unora le place jazz-ul”.
Rolul lui Marilyn de cântăreață îndoielnică, consumatoare frecventă de băuturi, dar plină de compasiune — Sugar Kane, a fost premiat cu Globul de Aur pentru cea mai bună actriță într-un musical sau comedie.
După „Unora le place jazz-ul”, a făcut un musical numit „Let’s Make Love” regizat de George Cukor alături de Yves Montand. Deși filmul nu s-a bucurat de un succes comercial sau artistic, el include unul dintre numerele muzicale legendare ale lui Monroe, „My Heart Belongs to Daddy” de Cole Porter.
În 1961, cel de-al treilea soț al lui Monroe, scenaristul Arthur Miller, scrisese și lucrase deja la ceea ce avea să fie ultimul film al lui Marilyn împreună cu Clark Gable, „The Misfits”. După aceea, s-a întors la Hollywood pentru a relua filmările la pelicula „Something’s Got to Give”.
În mai 1962, și-a făcut ultima apariție publică importantă, cântând „Happy Birthday, Mr. President” în cadrul unei petreceri televizate făcută în cinstea președintelui american John F. Kennedy. Ulterior, aparițiile lui Monroe au devenit mai puțin frecvente din cauza problemelor de sănătate.
Într-un interviu acordat revistei Life, Marilyn și-a exprimat părerea de rău pentru modul în care Hollywood-ul o eticheta ca fiind o blondă proastă și spunea cât de mult își iubea publicul. A făcut de asemenea o ședință fotografică pentru Vogue și a început discuțiile pentru un viitor film cu Gene Kelly și Frank Sinatra.
Tăcerea este singurul răspuns logic pe care i-l poţi da unui prost. – Marilyn Monroe
Alte proiecte care i se pregăteau pentru viitor erau „What a Way to Go!” și „The Stripper”.
Înainte ca filmările la „Something’s Got to Give” să fie reluate, Marilyn Monroe a fost găsită moartă în casa sa din Los Angeles, în dimineața zilei de 5 august 1962.
Marilyn Monroe: „Strălucirea poate fi fabricată”
Oficial înregistrată ca o probabilă sinucidere prin consum excesiv de medicamente, a fost marcată de lipsa de profesionalism a anchetei poliției, devenind astfel o temă folosită în teoria conspirației.
Foto: Marilyn Monroe – cinemagia
