-->

„Cum am învăţat să conduc“ – o iubire interzisă
https://www.ziarulmetropolis.ro/cum-am-invatat-sa-conduc-o-iubire-interzisa/

CRONICĂ DE TEATRU În spectacolul semnat de Eugen Gyemant la Teatrul de Comedie, iubirea şi lecţiile de şofat se servesc împreună. Se adaugă un strop de extravaganţă şi voilà, reţeta unei viziuni regizorale remarcabile.

Un articol de Teodora Gheorghe|15 ianuarie 2014

CRONICĂ DE TEATRU În spectacolul semnat de Eugen Gyemant la Teatrul de Comedie, iubirea şi lecţiile de şofat se servesc împreună. Se adaugă un strop de extravaganţă şi voilà, reţeta unei viziuni regizorale remarcabile.

„Cum am învăţat să conduc“ este un manual de instrucţiuni pentru utilizarea Vieţii. Dar, ca orice manual, se uită şi rămâne suspendat în negura timpului, mai precis prin anii ’60.

Sentimentul unei nostalgii dureroase străbate întreaga poveste. Maşina devine un simbol al destinelor încrucişate la răspântia dintre moarte şi iluzia fericirii. Nu destinaţia contează, ci micro-universurile create acolo.

Mititica (Ioana Anastasia Anton) şi unchiul Peck (Şerban Pavlu) se întâlnesc în secret în singurul loc unde inocenţa nu-şi cere dreptul. Sunt condamnaţi pentru că s-au născut la sfârşitul propriei vieţi – copii bătrâni cu vise frânte. Valsează pe marginea prăpastiei minţindu-se că nu vor cădea niciodată.

Familia puştoaicei este perfect disfuncţională, justificând într-o oarecare măsură rebeliunea Mititicăi. Nu-i uşor să fii ţinta aluziilor indecente ale bunicului (Alexandru Conovaru) sau întruchiparea regretelor din trecut ale mamei semi-alcoolice (Smaranda Caragea).

Totuşi, ea se revoltă nu pentru a scăpa de calvarul de acasă, ci în virtutea unei pasiuni latente prea puţin conştientizate. Discuţiile de la masă se învârt inevitabil în jurul subiectelor tabu din care răzbate ecoul frustrărilor personale, dar şi răsăritul unei noi ere. Emanciparea femeii o prinde pe Mititica cu piciorul pe acceleraţie şi cu radioul aprins.

Într-un fel, ea reprezintă proiecţia dorinţelor reprimate ale mamei, ale cărei monologuri amuzante ne vorbesc despre propriile escapade deşănţate.

Citiţi şi: INTERVIU Eugen Gyemant, regizor: „Orice artă are o componentă politică“

Mititica este o Lolita ceva mai melancolică, cu o dezinvoltură calculată. Alura copilăroasă a Ioanei Anastasia Anton rimează perfect cu personalitatea eroinei. Din spatele zâmbetului ingenuu se citeşte o maturitate precoce. Şi ce cuplu frumos formează împreună cu Şerban Pavlu, care îşi trăieşte de-a dreptul personajul, demonstrând că stăpâneşte toate nuanţele psihologiei unui bărbat aflat în plină criză.

Să fie vorba de vârsta a doua? Sau poate de o vârstă nedefinită când apare pentru prima oară sentimentul inutilităţii. Unchiul Peck nu ştie când să apese pedala de frână şi goneşte spre autodistrugere. Trauma războiului este doar un pretext al unei suferinţe camuflate. El este în esenţă un neadaptat şi se foloseşte de obsesia erotică pentru nepoata lui pentru a-şi clădi o identitate în care să nu mai fugă de el însuşi.

cum am invatat sa conduc regia eugen gyemant

Scenografia lui Tudor Prodan îţi oferă prilejul unei splendide călătorii în timp. Pe un ecran central, ca de cinema, rulează în permanenţă fragmente din filme vechi. Cu toate astea, povestea nu este spusă în alb-negru, ci cu lumini albastre şi roşii, sugerând intimitate şi senzualitate. Acelaşi ecran serveşte drept indicator temporal, marcând datele semnificative din trecutul Mititicăi. Şi unde mai pui că iubirea interzisă se conturează pe fundalul unui repertoriu cuceritor de melodii retro.

Deznodământul piesei se lasă aşteptat, prelungindu-se destul de mult după o veste groaznică şi după maturizarea finală a Mititicăi – evenimente care în aparenţă conduc drama la apogeu, în contextul cronologiei din calendarul vizual.

Poate că poveştii îi este dat să trăiască mai mult, însă la un moment dat pendularea trecut-prezent atenuează nedorit încărcătura tragică de până atunci. Se crează astfel pretextul uneui soi de dezbatere “afterrmath” care ar putea foarte bine să lipsească.

Eugen Gyemant merită descoperit şi apreciat. „Cum am învăţat să conduc” este dovada. Spectacolul este realizat în cadrul proiectului “NOI la Sala NOUĂ”, care susţine tinerii regizori.

INFO

Teatrul de Comedie, Sala Nouă

Cum am învăţat să conduc, de Paula Vogel

Spectacolul se joacă joi, 16 ianuarie, de la ora 19.00

Unchiul Peck: Şerban Pavlu
Mititica: Ioana Anastasia Anton
Mătuşa Mary / Bunica / Judy: Delia Nartea
Mama / Sally: Smaranda Caragea
Bunicul / Jerome / Chelner: Alexandru Conovaru

Regia: Eugen Gyemant
Scenografia: Tudor Prodan

Durata spectacolului: 1h 50 min; Spectacol nerecomandat copiilor sub 14 ani.

Click aici pentru bilete online

13
/07
/26

Orchestra Operei Naționale București, dirijată de Daniel Jinga, a susținut duminică, 12 iulie 2026, un concert pe scena în aer liber de la Villa Rufolo, în cadrul celei de-a 74-a ediții a Festivalului Internațional de la Ravello. Evenimentul a marcat încheierea semestrului românesc al Anului Cultural România - Italia 2026 şi a fost realizat cu sprijinul Ministerului Culturii și al Ambasadei României în Italia.

09
/07
/26

Organizat de Reading is Cool și revista MATCA, NOD Festival este punctul de întâlnire dinamic al profesioniștilor din domeniul literar și al artiștilor din domenii influențate de literatură, fie că este vorba despre teatru, film sau muzică, cu publicul consumator de cultură. Festivalul își propune să depășească formatul tradițional al unui eveniment literar și să creeze conexiuni între industrii, idei și comunități.

08
/07
/26

Ediția a 36-a a Festivalului Național de Teatru, program permanent al UNITER – unul dintre cele mai importante evenimente teatrale din România, spațiu al expunerii diversității și complexității fenomenului teatral românesc – va avea loc la București, în perioada 16-25 octombrie 2026.

08
/07
/26

Orchestra Operei Naționale București, dirijată de Daniel Jinga, va susține pe 12 iulie 2026 un concert pe scena în aer liber de la Villa Rufolo, în cea de-a 74-a ediție a Festivalului Internațional de la Ravello. Evenimentul marchează încheierea semestrului românesc al Anului Cultural România - Italia 2026.

07
/07
/26

Vineri, 10 iulie, Muzeul Micul Paris din București programează o nouă reprezentație a concertului La Grande Belleza, susținut de soprana Alexandra Știrban și chitaristul Maxim Belciug, cu pagini din Händel, Scarlatti, Mozart, Bellini ori Puccini.

06
/07
/26

Între 31 iulie și 2 august, clubul Control din București devine gazda primei ediții Stray Lights Festival, un nou eveniment dedicat muzicii care există în afara categoriilor și formulelor previzibile. Timp de trei zile, publicul va putea descoperi artiști care navighează între post-punk, noise rock, shoegaze, ambient, experimental și alte teritorii sonore greu de încadrat, dar imposibil de ignorat.

06
/07
/26

E seara zilei de 7 iulie 1967. John Merivale, actorul cu care Vivien Leigh avea o relație de mai mulți ani, pleacă la teatru lăsând-o pe ea acasă să se odihnească. E anul 1967. Vivien Leigh are 53 de ani și suferă de mult timp de tuberculoză și de tulburare bipolară.

03
/07
/26

„Cred că arta dramatică este o artă eminamente feminină. Să-ți fardezi chipul, să-ți disimulezi adevăratele sentimente, să încerci să te faci plăcută și să atragi atenția, toate acestea sunt defecte puse în seama femeilor și care sunt tratate cu mare indulgență...”

02
/07
/26

Sâmbătă 4 iulie 2026, începând cu ora 19, lirica românească ocupă scena unuia dintre cele mai importante evenimente dedicate poeziei contemporane în Regatul Unit. În cadrul celei de-a noua ediții a Festivalului European de Poezie (European Poetry Festival – EPF), publicul londonez este invitat la o seară dedicată creației poetice românești – o premieră în istoria festivalului.