Orice poveste românească începe cu „a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti”.Povestea de la carea pornit Felix Alexa, pentru spectacolul de la Teatrul Țăndărică, începe cu „a fost odată o fetiţă…”şi este o adaptare a Scufiţei Roşii după Charles Perrault.
Un articol de Georgiana Ene|25 aprilie 2018
Aflat la cea de-a treia colaborare cu acest teatru – prima în 1998, „Bărbierul din Sevilla” și cea de- a doua în 1999, „Vicleniile lui Scapino”– regizorul propune un spectacol care se adresează în aceeași măsură copiilor și adulților: copiii vor avea parte alături de Scufiță de o adevărată aventură în drumul ei spre casa buncii, iar adulții vor conștientiza, poate, cum tehnologia ia locul încet-încet afecțiunii și comunicării și cum trăiesc sub imperiul lui „n-am timp!”.
Scufița din spectacolul lui Felix Alexa este o fetiță fără prieteni, care se joacă singură și nu cunoaște ceea ce este dincolo de universul camerei ei. Mama ei, o femeie modernă, prea ocupată și prea pasionată de tehnologie – are tot timpul o tabletă cu ea, este pasageră în viața fetiței, reptetând tot timpul, până la exasperare: „n-am timp!”.
Scufița, interpretată de Olga Bela, primește de data aceasta de la mama ei și nu de la bunică, o hăinuță roșie cu glugă – într-o cutie frumos ambalată, gest care vrea să recompenseze lipsaafecțiunii și a atenției, pentru că este și singurul de altfel pe care aceasta i-l arată – și pleacă la bunică, cu tot cu coșulețul cu mâncare. Drumul către aceasta însă trece prin pădure.
Mama Scufiței Roșii este – în viziunea regizorului, puțin ironic și cu mult umor de altfel – femeia grăbită și modernă din zilele noastre, care îi explică micuței despre ceea ce să nu facă în drumul său, atrăgându-i atenția asupra pericolelor ascunse în pădure. Drumul pe care aceasta trebuie să-l parcurgă este asemănător unei călătorii inițiatice în descoperirea vieții reale, alta decât cea imaginată de ea, sau nu, dincolo de camera ei, susținut foarte bine de muzica aleasă.
De data aceasta Felix Alexa nu mai apelează la tehnologie – Scufița nu are niciun smartphone cu navigator, nici nu comunică cu alte persoane, ci descoperă cu bucurie pădurea șifrumusțea acesteia. Are o întâlnire și cu temutul lup, despre care fusese avertizată să se ferească, dar de data aceasta lupul este joival și chiar nu reușește săo sperie.Mânuit cu măiestrie de Daniel Stanciu, acesta este chiar simpatic prin urâțenia și mărimea lui, chiar dacă este cam jerpelit, lucru care stârnește râsul spectatorilor.
De altfel, toate întâlnirile fetiței cu omida, ciocănitoarea, melcul cu care se și ia la întrecereși fluturele albastrusunt delicioase și pline de gingășie. Scenografia gândită de Marian Sandu este potrivită, decupată cu-adevărat din povesteiar întâlnirea din final cu bunica este haioasă.
Toate personajele din căsuța primitoare a bunicii sunt extraordinar de reușite: ea însăși delicată în ciuda părului vâlvoi, mânuită de Liliana Gavrilescu, cea care în spectacol este și mama Scufiței – o păpușă cu ochelari mari pe nas, peltică și puțin răcită, un vânător subdimensionat – ales tocmai parcă să demonstreze că nu mărimea contează, ci inițiativa pe care o are – le eliberează pe bunică și Scufiță din burta lupuluiși lupul care la finalul spectacolului nu mai e așa de sigur că este în povestea care trebuie.
Regizorul surprinde lumina și întunericul, precum și coerența emoțională profundă a poveștii clasice, a unei fete nevinovate și a lupului care aparent o va mistuiîn această versiune imaginată cu multă naturalețe prin duioșie, umor și ironie fină și trimite spectatorii într-o altă dimensiune, una magică, a poveștilor de-odinioară.
ScufițaRoșie – adaptare de Felix Alexa după Charles Perrault
Regie, concept imagine, efectespeciale: Felix Alexa
Scenografie: Marian Sandu
Muzica: Alexei Țurcan
Foto: Andrei Roșianu
Distribuție: Olga Bela, Liliana Gavrilescu, Daniel Stanciu, Florin Mititelu, Adrian Lefter, Dan Codreanu, Ana-MariaBălescu
Foto: Cui i-e frică de lupul cel rău? – facebook
